Săptămâna asta mi-a ajuns la os, n-a fost zi pe care să n-o închei cu dureri de cap (la propriu). Așa stând lucrurile, energia mea nu e tocmai la cote entuziasmante. Sunt obosită, stresată, nu prea mai e zi să n-o închei fără nervi înodați în stomac. Arrghhhh 😫
Așa că mai întâi mi-am căutat binele. Simfonia nr. 38 (”Praga”) de Mozart e un remediu excelent și mi-am aflat leacul într-o înregistrare cu my forever dearest, Zubin. Ce dor mi s-a făcut de el... dar e un dor blând, cald, bun 🙂 E acolo, activ - chiar și-n condițiile actuale - și sper să-l revăd anul viitor.
Și după ce mi-am găsit binele, am mai dat peste ceva frumos și-am zis să împart cu voi. Pasămite Sir Anthony Hopkins a povestit pe Twitter că are pe calculator o poză de-a lui din copilărie și...
Mi s-a părut ceva deosebit, ca un fel de... metaforă pentru viață 🙂 Cred că toți ar trebui să facem asta din când în când. Pentru a ne aminti că ne-am descurcat pe cât ne-a stat în putință, că am jucat cât am putut de bine cărțile pe care le-am primit și că nu ne-am rătăcit pe drum.
Asta e una din fotografiile mele preferate. Aveam 3 ani și, din ce mi s-a povestit, înainte de momentul ”să ne tragem în poză” urlasem strașnic, din motive rămase neelucidate.
Nu știu ce mi-aș spune, la drept vorbind.
Cred că mi-aș spune că, având în vedere toate cele petrecute, m-am descurcat destul de bine.
Din unele puncte de vedere n-a ieșit așa cum îmi dorisem, dar în alte privințe a ieșit mai bine decât aș fi îndrăznit să sper.
”Ce se ascundea în ochii tăi?” m-a întrebat o prietenă când a văzut poza, în urmă cu mulți ani.
N-am știut să răspund. Dar se vede treaba că le cugetam adânc de pe-atunci deja 🙄
De fapt, acum că mă gândesc... știu ce mi-aș spune.
I did ok, and I did it my way.
Voi ce i-ați spune fotografiei voastre de când erați pitici?
Postări
6 comentarii:
Doua papusi blonde, una mare si una mica, frumoase amindoua :-))
Jual
S-ar parea ca fetita cu zulufi aurii se concentreaza sa urmareasca si sa asculte ce-i spune cineva...poate bunica aceea care-i era tare draga?
Irina
Foarte dragalasa fetita blonda cu zulufi...multa istetime si vioiciune in privirea ei. ;-)
Nu stiu ce i-as zice fetitei din fotografia mea, dar stiu ca o iubesc tare mult. :-)
Laura
Ce m-a frapat pe mine a fost felul în care ne asortam :)) Mama spunea că a fost o întâmplare, aia era rochița mea cea mai elegantă, deci cu ea m-a îmbrăcat.
:) Cât de frumos ai spus, Irina, mi-ai încălzit sufletul! :) La fotograf fusesem cu mama... dar pe bunica urma s-o vedem, cel mai probabil, după aceea :)
Ehei, ce mi-ar plăcea să mai am și acum zulufii ăia... dar fuse și se duse, vorba ceea :) Și nici culoarea nu s-a păstrat, deh...
Mă bucur că o iubești pe fetița din fotografia ta, așa și trebuie să fie :) Mie mi-au fost necesari mulți ani ca să învăț s-o iubesc pe blonda cu zulufi...
Trimiteți un comentariu