Două zile în Bucovina

Rămăsesem datoare cu povestea excursiei în Bucovina și asta nu se poate scrie decât duminica (în timpul săptămânii nu aș avea energie pentru postări lungi și selecții de poze, iar sâmbăta mă îndeletnicesc de regulă cu treburi administrative (emoticon_vrednic 🧹)

Așadar, Bucovina. Fără să ne fi propus asta în mod special, ideea s-a ivit când am plănuit să petrecem o săptămână la Piatra Neamț. Mănăstirile sunt un ”must see” al zonei, dar cel mai probabil nu ne-am fi dus niciodată anume pentru ele. Tocmai de aceea, ocazia ni s-a părut perfectă.

Sărind direct la concluzie, am fost plăcut impresionați. Mănăstirile au fost renovate cu fonduri europene (la unele dintre ele, cum ar fi Sucevița, lucrările nu se încheiaseră încă) și s-a făcut o treabă foarte bună. Probabil una dintre puținele situații când fondurile europene au fost bine investite, și nu aruncate pe fereastră.

Drumul ni s-a părut rezonabil de bun și la amiază ajunseserăm la Putna. 

Asemeni majorității bisericilor ortodoxe românești, e destul de mică, însă decorațiunile interioare sunt somptuoase.

Am vizitat, desigur, și muzeul, care s-a dovedit a fi neașteptat de bine organizat, cu majoritatea explicațiilor traduse în engleză (aspect foarte important, de altminteri; cât eram acolo sosise un grup de străini, care cercetau curioși exponatele și comentau în șoaptă cele citite). 

Următoarea oprire a fost la Sucevița, unde lucrările de reabilitare erau încă în plină desfășurare, dar se putea vizita fără probleme.

Frescele mi s-au părut fascinante și mi-a atras atenția una dintre ele, reprezentând Judecata de Apoi:

Două vorbe și despre popasurile de pe traseu, în caz că sunteți curioși sau ajungeți vreodată în zonă. Am dormit o noapte la Rădăuți, care ni s-a părut un oraș amorțit, uitat și îmbătrânit; și am mâncat absolut divin (și rezonabil ca preț) la Popasul Bucovina, unde singurul meu regret a fost că nu aveam decât o singură burtă. Pe care-am alimentat-o cu o demențială mâncare de hribi cu smântână și mămăligă, de-mi chiorăie și-acum stomacul cu nostalgie.

Despre cea de-a treia mănăstire vizitată, Moldovița, nu rețin nimic în mod special, cu excepția unei multitudini de ghivece de flori atât de frumoase, că nu-mi venea să-mi mai iau ochii de la ele. 

Înainte de ultima oprire (la Voroneț) am făcut o călătorie cu Mocănița, un tren de linie îngustă, cu locomotivă cu aburi, care circulă în regiunile de munte. 

A fost o experiență inedită, care a reconfirmat faptul că împrejurimile sunt splendide și, dacă ar fi mai înțelept exploatate, ar atrage cu siguranță foarte mulți turiști. 

La capăt de linie (după o călătorie de aproximativ o oră) ne aștepta un adevărat ospăț. Aș fi putut încerca bulz ciobănesc, dar eram încă prea sătulă de la masa de prânz (de la Popasul Bucovina), așa că m-am mulțumit cu niște clătite. Însă aveau de toate și când am plecat înapoi deja încingeau grătarele pentru următoarea rundă de călători (care urmau să sosească peste 2 ore, cu ultima Mocăniță a zilei). 

Oamenii lucrau contra cronometru, obiectivul fiind ca la sosirea trenului fripturile să fie gata, bine pătrunse ”și să aromească aerul, doamnă”, după cum mi-a spus unul dintre ei. 🙂 Din ce-am văzut, le reușea foarte bine sincronizarea.

Ultima oprire a fost, cum spuneam, la Voroneț. Fusesem foarte curioasă de această mănăstire, ca urmare a legendei celebrului albastru de Voroneț, despre care o serie de cercetări și studii de laborator afirmă că s-ar datora inclusiv... țuicii prezente în compoziția culorilor 😀, precum și unei pietre numite azurit, extrasă din mine aflate în China, Franța sau Africa.
(Na poftim, să mai spună careva că țuica nu-i simbol național 😂). 

Imaginea din dreapta jos m-a dus cu gândul la Dan Brown și la romanul ”Inferno”. Cred că ar izbuti o intrigă foarte interesantă pentru eroul său, profesorul Robert Langdon, dacă ar cerceta frescele mănăstirilor din Bucovina 🙃

Nu pot încheia acest articol fără să spun ceva și despre ceramica neagră de la Marginea, localitate cunoscută pentru olărit și unde ne-am dus țintit cu scopul de-a ne cumpăra castroane de lut. Misiune îndeplinită: ne-am întors acasă cu 6 castroane, 2 cești de cafea și o vază. Toate sunt lucrate manual și superbe. Ah, și spatula de lemn cu bufniță, despre care v-am povestit că a fost considerată suspectă de către zelosul vameș de la Otopeni 😂

Poate e doar impresia mea, dar cafeaua are alt gust când e băută dintr-o ceașcă de lut. Parcă e mai aromată. (Și chiar dacă mi se pare, nu țin deloc să-mi corectez impresia).

N-a fost ușor de ales vaza asta. Aveau atât de multe modele și atât de frumos pictate, încât era greu să te hotărăști pentru una singură.

Simplă, neagră, n-am fi vrut; ni se părea prea banală (dar, pentru că voiam și ceva negru, specific localității, am luat ceștile de cafea).
Nici una prea împopoțonată nu voiam, că erau unele pictate cu păsări sau motive populare și, deși frumoase, erau parcă excesiv de încărcate. Asta ni s-a părut perfectă, potrivindu-se foarte bine în ansamblul sufrageriei.

Ceramica neagră de Marginea este foarte cunoscută și unică în Europa. Culoarea neagră a obiectelor se obține în mod natural: vasele se modelează la roată, se usucă la soare, și apoi se ard în cuptor cu lemn de rășinoase, timp de aproximativ nouă ore. Arderea înăbușită face ca vasele să capete acel negru desăvârșit, ușor lucios și  care nu se pierde.

Cam asta a fost experiența noastră în Bucovina. Mă bucur că am avut ocazia de-a vizita această regiune și poate, cândva, vom face o excursie și în Maramureș, despre care am auzit numai lucruri frumoase.