Cum ne-am team building-uit

Nu știu cum e vremea la voi, dar la mine bate un vânt puternic, încăpățânat și rece de nu-ți vine să scoți nici vârful nasului din casă. Se poate spune că e vreme de stat la gura sobei și de povestit. Sobă n-am (iar să vă invit la calorifere nu-i așa de romantic), în schimb am povești. Dragii babei, așezați-vă-ți comod, să vă istorisesc odiseea team building-uitului de la Paris.

Pentru început și dând Cezarului ce-i al Cezarului, trebuie să spun că intențiile șefimii nu au fost rele și am apreciat la modul onest eforturile pe care le-au făcut. De altfel, a fost o acțiune reușită și din ce-am băgat de seamă toată lumea s-a simțit bine. Problema e că distanța nu poate fi suprimată cu niciun team building, iar activitatea asta e organizată doar o zi pe an - ceea ce e puțin, mult prea puțin, când echipele sunt la 2.000 de kilometri una de alta. Adică degeaba te distrezi alături de colegi timp de 24 de ore puse cap la cap, dacă-n restul anului te enervezi că X n-a făcut aia și Y a fușerit ailaltă și uite că nici la mail nu catadicsesc să răspundă. Carele-s niște azini fără aplicațiune, vorba unui mare clasic.

Așadar. Ne-am adunat cu mic, cu mare (inclusiv managerimea cea vestită, de la care în afară de urări de Crăciun și ”spor la muncă, iubiți colegi” nu prea auzim nimic în mod direct) într-o sală și după speech-urile de început, comunicarea programului zilei și alte chestii fenomenal de interesante, s-a trecut la primul joc. Fiecare trebuia să se ridice în 2 picioare și să facă 3 afirmații despre sine, una corectă și două false. Colegii urmau să ghicească, desigur, care e cea corectă. Asta era un fel de ”să ne cunoaștem mai bine”.

S-a dovedit interesant. Cel mai tare mi s-a părut că, la nivel declarativ cel puțin, celor mai multe dintre gagici nu le place să gătească. E revigorant să știi că nu-ești-tu-singura-care 😃 Un coleg italian a zis că a avut 4 prietene în același timp și toată lumea a decretat că afirmația e sigur-sigur corectă. Pff, ce reputație are băietul, mi-am zis eu. ”E fals”, a rânjit el, restabilindu-și instantaneu integritatea, pentru ca apoi să dea cu ea de pereți: ”au fost numai 3, nu 4”. Auzi la el, numai 3. Italiano vero, csf.

Când mi-a venit rândul, am glăsuit așa:
- îmi place să fac hiking;
- iubesc muzica clasică;
- sunt foarte bună la karaoke.

Nu prea dificil, nu? Totuși, vreo câțiva au zis că muzica clasică e sigur greșită. De hiking nu erau convinși, dar păreau încredințați că sunt un diamant nedescoperit la karaoke. Habar n-am ce i-ar fi putut conduce la concluzia asta. Un singur coleg a zis ”muzica clasică e varianta corectă”, iar răspunsul meu a fost ”ai dreptate. Dacă aș face karaoke aici, s-ar dărâma pereții ăștia”. Hahaha și hihihi.

A urmat o aiureală tipic corporatistă: ne-au împărțit pe echipe de câte 5 și fiecare echipă a primit câte un subiect de specialitate, pe care trebuia să-l dezbată și să identifice mai multe aspecte: ce probleme întâmpină, ce legături cauzale se stabilesc, căi de soluționare și mai ales rezoluții. Vă spun, ne-au căpiat cu rezoluțiile.

Am purces la treabă, fiecare și-a dat cu părerea, se scria cu hărnicie pe tablă, s-au desenat și niște mici grafice (nu se poate să ai rezoluții fără grafice, păi ce facem, ne jucăm?). Personal, întregul demers mi se părea cam superfluu și-aveam senzația că nimeni n-a priceput bine cerințele (adică eu sigur nu). Dar ceilalți din echipă dădeau impresia că-s foarte implicați în problemă și, amintindu-mi bancul cu nebunul aflat pe contrasens, mi-am ținut gura și mi-am compus o mutră corespunzător de preocupată și adaptată contextului.
- Mă scuzați, a zis la un moment dat unul dintre colegii din echipa mea. Eu n-am înțeles de la bun început exact ce facem noi aici.
Fii binecuvântat, tinere, ambrozie și nectar fostu-ți-au cuvintele.
În fine, am reușit să prezentăm apoi niște concluzii și, hai că ați ghicit, rezoluții. Toată lumea a răsuflat ușurată când s-a isprăvit chestia asta. A urmat ”pauza de cafea”, cu siguranță un alt motiv pentru răsuflatul ușurat.

Despre ce-am făcut la amiază voi scrie într-o postare separată, având în vedere că a fost o experiență mai deosebită. Seara, după experiența de care vă spuneam și după ce-am trecut pe la birou ca să fim relativ inutili încă vreo oră, ne-am dus cu toții să cinăm la un restaurant destul de spilcuit.

Previzibil, și-aici s-a început cu discursuri, felicitări, mărețe realizări. Noi eram cu ochii după mâncare, vag leșinați de foame fiind. Ne-au servit un aperitiv vegan pe care l-am exterminat fără să ne gândim prea mult, am băut ceva și apoi, iar ați ghicit, din nou jocuri de echipă.

La astea chiar a fost amuzant.

1) Ni s-a adus la fiecare masă o punguță cu piese de puzzle, pe care trebuia să-l facem și cine-termină-primul-câștigă. Când s-a dat semnalul, ne-am năpustit asupra lor ca vacile-n lucernă. Dă-i în viteză, asamblează, potrivește, stai că aia nu merge aici, stai că ailaltă e de dincolo, săriți a căzut o piesă pe jos, ce mai, munceam cu îndârjire. Între timp, unul de la masa noastră se postase în spate și ne făcea galerie cu elan, numai tobele-i mai lipseau: ”Allez l'equipe! Allez l'equipe!”. Da' fă și tu ceva, s-a rățoit un coleg. Ce să fac? Bagă-te sub masă că am pierdut o piesă. Tipul s-a executat și i-a dat mai departe cu allez l'equipe de sub masă. Era să leșinăm de râs.
Am pierdut proba aia. Mdeh, până s-a extras colegul de sub masă cu piesa lipsă....

Am mâncat felul principal, ceva pește cu piure. Nu tocmai cea mai bună idee. Adică mie mi-a plăcut, dar nu toți erau amatori de pește și unii s-au lăsat păgubași.

2) Pentru proba a doua trebuia să găsim o serie de obiecte ascunse prin încăpere. Iar am dat năvală, ne-am călcat pe picioare, inevitabil ne-am mai și îmbrâncit. Cât spirit de echipă, ar zice unii. Ce spirit de turmă, aș zice eu (nu că m-aș exclude, evident că eram acolo la grămadă cu toți). Dacă a fost vorba de un buchet de flori, o colegă s-a înființat cu un ghiveci agonisit la repezeală de pe-un pervaz. Asta determinare, dom'le.

La desert a fost ceva cremă de ciocolată. Nimic remarcabil, nimic de ținut minte.

3) Ajunși la cea de-a treia probă, fiecare echipă și-a ales 2 membri care să deseneze ceva pe niște panouri puse la dispoziție, fără să dezvăluie ce face acolo. Ideea era ca restul echipei să ghicească ce reprezintă desenul.
Nu prea mai rețin cine-a făcut ce, dar îmi aduc aminte că unul de la noi din echipă a efectuat niște figuri dubioase, cu ochi mari și urechi supradimensionate, pe care nu le-a ghicit nimeni. Ce era, frate? ”Personaje Disney”. Păi de ce n-ai desenat pe Mickey Mouse? Cică ar fi fost ”prea evident”. Și nu asta era ideea, d'ohh? Cinci kile de logică.
De la altă echipă, o tipă a desenat câteva bețe groase cu niște cepe-nfipte în vârf. Mă rog, adică arătau ca niște cepe. Aveam să aflăm că de fapt e Vaticanul. Oh, mon Dieu.

Cafele, sucuri și ultima probă.

4)  Proba finală a constat în recunoașterea unei melodii după primele acorduri. Aici a punctat cam toată lumea. Eu m-am ales cu felicitări și entuziaste strângeri de mână după ce am identificat ”Si tu t'appelles mélancolie” a lui Joe Dassin. Chiar nu știu ce li s-a părut așa ieșit din comun, în definitiv melodia asta e un șlagăr extrem de cunoscut.

Și cu asta, cam basta. Ni s-au înmânat premii cu sigla companiei, felicitări și la culcare, că eram leșinați de oboseală și-a doua zi urma să asistăm la o serie de prezentări care-ar fi fost de dorit să ne găsească pe cât se putea de odihniți.

De la deal la vale, a fost frumos. Dacă s-ar organiza măcar de 3 ori pe an așa ceva, cred că s-ar vedea niște rezultate bune pe termen lung.