O mărturie despre Creație, prin bagheta unui zeu

Cu multe emoții am așteptat ziua de 17 decembrie. Și cu teamă, multă teamă. Cumpărasem biletele în octombrie dar, pe măsură ce rata de infectare creștea amețitor de la o zi la alta, eram tot mai încredințată că se va lua decizia susținerii concertului fără spectatori - așa cum a fost cazul vreme de mai bine de-un an. Intram în fiecare seară pe site-ul Filarmonicii și răsuflam ușurată că a mai trecut o zi fără să se fi luat această hotărâre.

Trecuseră doi ani de când nu mai fusesem la concert. Îmi era atât de dor de atmosfera unică a unui concert în spațiu și timp real. Și-mi era atât de dor de Zubin. 

Am avut parte de o seară extraordinară. Sala a fost atât de plină pe cât s-a permis (nu s-au pus în vânzare bilete pentru toate locurile disponibile), iar condițiile erau simple și clare: cod QR de vaccinat sau vindecat, un act de identitate și mască. Dat fiind actualul context, aș spune că au fost niște cerințe absolut rezonabile. 

În programul serii se regăsea un singur titlu - Simfonia a III-a de Mahler. Este cea mai impozantă și cea mai lungă simfonie din repertoriul standard, cu o durată de aproximativ 100 de minute și a fost votată printre cele mai apreciate 10 simfonii din toate timpurile, după cum arată sondajele făcute de publicațiile de specialitate. Structurată în șase părți, reunește pe scenă o orchestră amplă, o mezzosoprană și două coruri (de femei și de băieți cu vârsta de maxim 14 ani).

Așa s-a văzut de unde am stat noi. După cum am spus și cu alte ocazii, orice simfonie a lui Mahler reprezintă un spectacol în sine (inclusiv de ordin vizual), prin amploarea orchestrei și spațiul generos alocat instrumentelor de percuție. Nici Simfonia a III-a nu a făcut excepție.

În scurtul moment dintre acordaj și intrarea dirijorului aproape că-mi puteam auzi inima. Aveam emoții și-mi fusese dor.  

Zubin a intrat pe scenă pășind încet, dar mult mai sigur decât m-aș fi așteptat (în urmă cu doi ani fusese cu siguranță mai fragil) și, tot spre deosebire de data trecută, fără a se sprijini în baston. Sala a erupt în torente de aplauze, iar eu aproape aveam lacrimi de bucurie în ochi. E bine. E într-o formă mai bună decât m-aș fi așteptat să fie. 

De asemenea, după cum se vede în imagine (o captură video de pe contul de Instagram al Filarmonicii din Berlin), dirijează fără partitură. 🙂

Nu cunoșteam simfonia a III-a a lui Mahler și, așa cum fac de obicei, m-am abținut de la a o asculta înainte. Nu vreau să-mi creez prejudecăți și, dacă se întâmplă să nu cunosc lucrările din repertoriu, prefer să le las să fie în primă audiție. Așa se face că am avut parte de o surpriză. 

Cunoscând destul de bine alte simfonii mahleriene (chiar făcusem un inventar mental în timpul concertului și-am realizat că, în afară de a III-a și a X-a, le-am ascultat de mai multe ori pe toate), mă așteptam la o muzică sumbră, introspectivă, apăsătoare.

Departe de a-mi confirma previziunile, simfonia a III-a este concepută ca un elogiu adus actului de Creație, fapt demonstrat inclusiv prin titlurile celor șase părți: 

1. ”Pan se trezește, vara sosește”
2. ”Ce-mi povestesc florile de pe pajiște”
3. ”Ce-mi povestesc animalele din pădure”
4. ”Ce-mi povestește omul”
5. ”Ce-mi povestesc îngerii”
6. ”Ce-mi povestește dragostea”.

Pe alocuri contrastantă, fidelă stilului eclectic care l-a consacrat pe Mahler, este o lucrare monumentală și în general vivace, cu accente pastorale și de menuet (în primele 3 părți), care fac loc unei meditații filozofice în partea a patra; aici intervine pentru prima dată mezzosoprana, iar textul este preluat din cartea ”Așa grăit-a Zarathustra” de Nietzsche. Personal, mi s-a părut o diferență considerabilă față de primele 3 părți; dacă le-aș fi ascultat fără să știu cărei lucrări aparțin, în niciun caz nu le-aș fi asociat cu Mahler, pe care l-am recunoscut abia în sonoritățile întunecate ale celei de a patra părți. 

Partea a V-a este cea mai scurtă și este compusă pentru cor de copii, cor de femei și alto. Corul de copii imită clopotele (”bim-bam”), iar cel de femei acompaniază mezzosoprana.

Ultima parte, definită de Mahler drept ”Adagio”, este de o solemnitate triumfală, pecetluind actul Creației din părțile anterioare, deoarece dragostea invocată de compozitor se referă la sentimentul creștin. După premiera din 1902 (dirijată de însuși Mahler), un critic elvețian a notat: ”este probabil cel mai bun Adagio compus de la Beethoven încoace”.

 

Pentru mine, ca ascultător de muzică clasică, a fost o experiență fabuloasă. Ca de fiecare dată când am ocazia, l-am privit pe Zubin în acțiune, dând intrările la fel de precis ca întotdeauna și fără niciun semn de slăbiciune sau ezitare.  ”La vârsta lui și după toate prin care-a trecut în ultimii ani”, mi-a spus jupânul, ”să mai dirijeze pe de rost asemenea lucrare....”.
Publicul părea să fie de aceeași părere; aplauzele au continuat minute în șir, chemându-l pe Zubin de trei ori înapoi pe scenă, iar acesta este un lucru care se întâmplă numai rareori la Berlin, spectatorii de la Filarmonică fiind în general foarte pretențioși.

Îndreptându-mă spre garderobă, îmi simțeam sufletul plin de-o bucurie familiară, în care se împletesc trăirile date de muzica bună și emoția reîntâlnirii cu un vechi și foarte drag prieten, reîntâlnire care sper să se petreacă din nou într-un viitor apropiat... 🙂