Recunoștință și bine în suflet

A mai trecut un Crăciun, am mai pus o cărămidă la proiectul meu personal ”Rescrierea istoriei Crăciunului”.

(Ăsta a fost un subiect intens dezbătut în anii de terapie. Crăciunurile copilăriei și primei tinereți nu mi-au fost prea frumoase. Am avut și unele momente bune, dar per total aș fi foarte recunoscătoare dacă le-aș uita - pe cele mai multe dintre ele, complet.
- Dacă mi-aș putea face o lobotomie, i-am zis odată psiholoagei.
Cum asta nu era posibil, soluția găsită a fost de-a ”reseta” povestea Crăciunului. Încerc, și din fericire de la an la an îmi iese tot mai bine, să-mi dăruiesc Crăciunuri frumoase, pe cât se poate să mă răsfăț și să mă umplu de bine. Asta nu va face să dispară Crăciunurile pe care mi le-aș dori uitate; dar, dacă am noroc, mă voi gândi tot mai puțin la ele și tot mai mult la cele vesele, viu colorate și pline de dragoste, așa cum a fost și cel de anul acesta).

A fost cu de toate de care aveam nevoie.
Cu dragoste și bună-dispoziție.
Cu odihnă.
Cu daruri sub brad.
Cu ”Harry Potter”.
Cu Albă ca Zăpada (de care am aflat întâmplător, în timp ce urmăream - nu râdeți, vă poruncesc - ”Singur Acasă” pe Antena1. Prindem câteva posturi românești, pe un streaming. Evident că mai văzusem ”Singur acasă” de 'jdemii de ori și evident că m-am uitat iar, cu aceeași plăcere. Ba mi se făcuse și poftă de pizza).

Cu trilogia ”Bill Hodges” de Stephen King; am ajuns la ultimul roman și mi se pare o poveste extraordinară și fabulos scrisă. Abia aștept să citesc și alte cărți ale acestui autor, pe care nu înțeleg de ce l-am descoperit așa de târziu.

Și, mai presus de orice, cu omul meu.

Sunt foarte norocoasă și recunoscătoare.

Sper că v-a fost bine zilele astea, că ați avut parte de Sărbători line și cu aromă de portocale și scorțișoară. Pentru că, așa cum Dr. House spunea, există un motiv pentru care clișeele sunt clișee.