Spinoasa chestiune a coronițelor

Dacă n-a dat Internetul în clocot zilele astea, apăi nici c-a mai. S-au scris zeci de texte, s-au postat sute de comentarii, s-au împroșcat mii de adjective deloc flatante - și deocamdată nu rezultă de nicăieri că s-ar fi ajuns la vreun consens. Nici n-o să se ajungă, dacă mă-ntrebați pe mine.

Despre scandalul coronițelor de la festivitatea de încheiere a anului școlar e vorba, apropo. Ambele tabere sunt deopotrivă de vehemente și multe unfriend-uri și block-uri fostu-s-au împărțit.

De o parte sunt cei care pledează pentru premiere, să recunoaștem performanța de la vârste fragede, să răsplătim munca, să glorificăm.
De cealaltă parte sunt cei care spun că, în special la clasele mici, festivitatea de premiere poate fi ceva dureros pentru copiii care n-au luat ”coroniță”. Pentru că ar percepe asta ca pe un eșec. Și pentru că părinții pot fi teribil de ne-diplomați (”eh, lasă că e bun și premiul 2, acum ce să-i mai faci... poate la anul ia și coroniță” 🙈 sau, mult mai rău: ”degeaba, dacă n-ai luat coroniță!”), iar copiii pot fi niște adevărate bestii. Mici, dar tot bestii. ”Tu n-ai luat cu coroniță, na-na-na...”.
Și-ar mai fi și categoria ”să se dea, dom'le, aceleași premii la toți copiii! Ce e cu discriminarea asta, eeee”. Ca-n schița ”Bacalaureat” a lui Caragiale: ”să le dea la toți, că sunt de familie bună” 🙄.

Părerea mea pe persoană fizică 😀 este că-n tot cazul premierea asta publică n-are ce căuta la clasele primare. Copiii sunt prea mici, nu poți avea pretenția că înțeleg ei la 7-8 ani cum e cu autodepășirea, cunoașterea de sine, obiective, competiție, bla-bla. Ei știu doar că nu au fost chemați să primească și ei ceva, sau au primit numai o diplomă și o carte... dar nu și cununa de trandafiri.
La vârsta aceea, preocuparea lor ar trebui să fie aceea de a descoperi lumea înconjurătoare. Să fie încurajați, să afle ce le place și ce înclinații au, să-și găsească propriul ritm, să înțeleagă. Nu să fie stresați că dacă iau un 8 la matematică, pierd coronița. Aia poate fi teroare. Been there.

Am fost și copilul ”cu coroniță”, dar mai mult am fost ăla care a rămas uitându-se lung, printre lacrimi, la cei care luaseră premiul I. Realitatea e că am luat o singură dată ”trofeul suprem” - în clasa întâi. În rest - premiul 2, 3, ba și mențiune (spre groaza familiei). Asta e realitatea, n-am fost niciodată bună la toate materiile, excelam la unele și căram cu coșnița la altele. Așa că știu prea bine cum e să te uiți cu jind la cei ”încununați”; și credeți-mă, la 8 ani nu știam eu cum e cu devenirea personală, competitivitatea și alte slogane de le suspină lumea pe Facebook. Știam doar că, deși muncisem tot anul cât putusem eu de bine, n-am fost în stare să iau ”coroniță”. După cum știam și că mi-am dezamăgit părinții.
(Mă rog, pe lângă astea mă mai gândeam cât de mult trebuie să-i iubească părinții lor pe cei care luaseră premiul I. N-am prea știut-o eu pe-aia cu iubirea necondiționată. În fine. Să trecem peste).

Realitatea este că, în cele mai multe țări europene, nu există festivitate de premiere la sfârșitul anului școlar. SUA, Canada, Japonia, Finlanda, Luxemburg, Irlanda, Elveția, Austria, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Italia, Franța, Olanda, Germania, Danemarca, Suedia, Belgia, Slovenia, Cehia - niciuna dintre țările astea nu are premiere publică. Rezultatele se trimit în plic părinților, sau sunt accesibile online (în contul personal al elevului, unde evident că poate vedea numai propriile note). Și cu tot respectul, n-aș zice că vreuna dintre aceste țări stă dezastruos în ceea ce privește învățământul.

Una peste alta, mă uit la toate dezbaterile astea aprinse și nu pot decât să concluzionez că unii oameni au excesiv de mult timp liber la dispoziție.