Avusesem altă postare pregătită pentru astăzi, dar a luat foc Social Media (da, iar) și-am zis să vin la mine acasă pentru a mă rostogoli în tihnă.
Focul de care ziceam a fost aprins de un anunț de angajare publicat de IKEA România, care face angajări pentru un magazin pe care intenționează să-l deschidă în Timișoara. Salariul este mizerabil, mai ales pentru un oraș unde costul vieții este mai ridicat decât în altele - 2.000 de lei net și bonuri de masă în valoare de vreo 500 de lei. De vină, din ce-am înțeles, nu ar fi compania suedeză, ci managementul local.
Ca să fie limpede din capul locului: nu susțin nicio secundă că salariul nu este unul de toată jena, sau că munca nu este grea și nu ar merita remunerată mai bine. Nu despre asta e vorba, ci despre mentalitatea ”mai bine șomaj decât asemenea sclavie”.
Eh, și când văd de-astea eu una, dragii babei, mă cam aprind. (Și nu pot să tac, motiv pentru care mi s-a zis inclusiv că-s nazistă).
Mai fac o precizare (înainte de-a mă rostogoli, zic). După capul meu, dacă între acest job și șomaj nu mai este nimic, probabil persoana respectivă se confruntă cu dificultăți serioase pe piața muncii - că altfel și-ar găsi un serviciu mai bun, Timișoara neducând lipsă de oportunități profesionale. Dar să zicem că, din motive care-n fond nu ne privesc, un om nu are de ales decât între aceste două variante. Care dintre ele e de preferat?
Să te duci și să lucrezi, am zis eu și am continuat să-mi dau cu firma-n cap spunând că un venit oricât de mic, obținut din muncă legală, este mai bun decât făcutul de nimic și așteptatul de bani de la stat. Mă gândeam c-or să mă ia de stahanovistă, dar la mizeriile cu nazismul cumva nu m-așteptasem. (De fapt nu știu de ce m-au surprins, mulți nu știu decât asta despre Germania și repetă isterizați ca niște papagali pe terebentină ”huo, nemții sunt naziști”. Închid paranteza).
Una-mi
cita sinistroșenia cu “Arbeit macht frei”, altul se rățoia ofensat că ”s-a săturat de gogoșile astea cu munca”, altcineva pleda cu pasiune despre aspirații înalte, nivel, valoare și vocație. O altă persoană zicea ”cine nu găsește serviciu bun în țară, să se ducă să muncească în UE”, ca și cum asta s-ar rezolva de azi pe diseară. De parcă vorbeam de persoane care și-ar fi
putut găsi oricând un serviciu mult mai bun și le trimiteam eu să muncească la IKEA pe salariul minim pe economie. Nu,
eu spusesem că orice muncă legală e de preferat șomajului. Decât să stai acasă făcând nimic, orice muncă legală e o alternativă mai bună, până reînnozi firul. Că dacă stai degeaba și aștepți job-ul visurilor și al aspirațiilor, posibil să rămâi cu
așteptatul și de făcut progrese sigur nu faci.
Asta ca să nu mai spunem că salariul unui profesor debutant este de vreo 2.500 de lei net; pe logica de mai sus, probabil și profesorii debutanți ar trebui să stea acasă în șomaj 🙄.
Despre parcursul meu profesional în Germania am mai scris și nu vreau să mă repet (sau să las impresia că mi-aș plânge de milă; departe de mine gândul! Tot ce am făcut, am făcut pentru că am vrut eu. Nu m-a obligat nimeni să lucrez în felul în care am făcut-o - am povestit mai demult câte ceva, aici). Am povestit și despre experiența la oficiul de șomaj (doamna K). Știu, așadar, cum se vede din ambele perspective.
Da, mi-a fost greu la început, chiar foarte greu. Uneori plângeam pe ascuns, în standul de ambalare. De oboseală, de munca grea, de descurajare, de teama că mă ”îngrop” profesional. Nu găsisem nimic altceva, colectasem sute de refuzuri, dacă n-aveam să mai avansez? Eram plătită prost, nu vreau să dau cifre dar ținând cont și de cheltuielile navetei, la final de lună rămâneam cu aproape nimic.
Da, a fost greu.
Însă niciodată nu aș fi dat această muncă pe șomajul din care mă luptasem să ies. Nu m-ar mai fi durut oasele, dar aș fi murit în mine. Iar asta nu s-ar fi ameliorat cu Ibuprofen.
Prin urmare în cunoștință de cauză fiind, niciodată nu-i voi putea înțelege pe oamenii care spun că mai bine stau acasă în șomaj decât să lucreze orice pot. Și aici nu vorbim de probleme de sănătate sau burnout, care sunt cu totul altceva.
Altminteri însă... cât ar fi o muncă de grea și de prost plătită, dacă viața te-a adus într-o situație în care unica alternativă este șomajul, consider că este datoria ta (față de tine, în primul rând) să nu te dai în lături de la nimic pentru a-ți regăsi drumul. Chiar dacă asta înseamnă să accepți, pentru o vreme, acea muncă.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu