La drept vorbind probabil că aș putea, dacă ar fi absolut necesar. N-am uitat regulile de circulație și nici cum să schimb vitezele.
Dar nu mai vreau. Ceva s-a rupt în mine, și rupt a rămas.
N-am mai scris despre asta de când mi-am luat rămas-bun de la ea, dar multe au fost - și încă mai sunt - momentele când amintirile revin. Și nu doar amintirile, ci și regretele și părerile de rău.
Aproape că nu pot reciti cele două texte citate mai sus, scrise despre acest subiect. Și nici astăzi, după fix cinci ani, nu pot vorbi despre Blackie fără să-mi tremure vocea.
Uneori, mai văd pe stradă câte un Golf 7 alb. Știu că nu e ea. Dar oftatul îmi umflă pieptul de fiecare dată și se urcă pe buze fără s-o realizez. ”Oh, Blackie...”.
Poate las impresia că exagerez, că fac din țânțar armăsar, că dramatizez. Posibil, nu vă contrazic dacă asta credeți. Tot ce știu însă că am personificat acea mașină, că pentru mine ea n-a fost un mijloc de transport confortabil și foarte performant, ci o prietenă și că pierderea ei m-a frânt la momentul respectiv.
”Trebuie să fii recunoscătoare că tu n-ai pățit nimic!”. Păi, chiar sunt. Numai că, ce să vezi. Tot ei îi datorez și asta. Cu siguranță n-aș fi ieșit nevătămată dacă aș fi fost într-un... nu știu, într-un VW Up pe care un Tiguan îl lovește din spate cu 70 km/h pentru că șoferul se uita în telefon sau picotea sau orice altceva naibii făcea, în loc să fie atent la drum.
Ea a plecat, noi ne-am luat o altă mașină. Pe care am încercat să o conduc o dată. M-am dat jos după vreo doi kilometri și i-am spus soțului să treacă el la volan. Pur și simplu... nu mergea.
Nu mai am bucuria condusului, nu mai am acea complicitate cu mașina pe care șoferii experimentați cu siguranță o cunosc, nu mai am scânteia care mă făcea să mă gândesc cu bucuroasă anticipație la o călătorie de 350 de kilometri pe autostradă. Singură. Eu, Blackie și muzica din cele opt boxe pe care le avea.
Dacă-mi pare rău că nu mai conduc? Da, la naiba. Timp de opt ani, dintre care șase cu Blackie, am condus constant (la un calcul superficial, undeva la vreo 175.000 de kilometri), acumulasem foarte multă experiență, condusesem într-o mulțime de condiții dificile - ploaie torențială, ninsoare, polei, ceață de nu vedeai la câțiva metri în față și multe altele. Cum să nu-mi pară rău?
Numai că, așa cum spuneam, nu mai... nu mai. A fost o temă de discuție și cu psihologul, dar n-am reușit să depășesc punctul de blocaj.
Poate pentru că, așa cum spuneam la început, de fapt nu-mi mai doresc.
De-ar fi la fel de simplu de anulat și părerile de rău.
joi, 2 mai 2024
Cinci ani de când nu mai pot conduce
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
4 comentarii:
:( eu inteleg parerea de rau si complicitatea de care vorbesti. de fiecare data cand vad un Polo albatru asa cum era Hapciu ma uit cu drag la el si daca sunt cu Ada ii spun: uite o Hapciu. Am plans cand am vandut-o si pe cea cu care am inlocuit-o, in afara de culoarea rosie (superba culoare de masina) nu am avut nici o scanteie.
Ce legatura stransa ai creat cu masina ta incat sa creeze acest blocaj! Inteleg dorinta de a nu mai conduce, insa imi pare rau pentru starea pe care o ai cand te gandesti la ea.
Mie imi place sa conduc mult de tot, Octavia e automata si cu siguranta nu ma mai intorc la vreo masina manuala dupa ea. Dar nu ne iubim, e doar o masina. In adancul sufletului imi doresc tare mult un Polo. Poate fi orice culoare, insa daca ar fi rosu... ar fi si mai fain. Nu avem nevoie de doua masini ca ne descurcam cu una, deci va ramane ceva neindeplinit. Si e ok :)
💔💔💔
Of, Greta :(
Prima mea mașină a fost un Fox, greu de văzut, dar tare mă bucur când o văd. Acum, my big love, Snow White, Tiguan (pe tine un T te-a lovit?). Nu vorbesc cu ea, dar nu aș putea să o dau pe o altă mașină. A fost ❤️ la prima vedere.
cred ca un sentiment greu de dus, sa nu mai poti conduce, ca nu simți ce trebuie. Hugs
Draga Greta, Imi pare rau sa aud ca nu mai poti conduce dupa accident. Parerea mea e ca o data ce depersonalizezi masina si o privesti ca pe in tool nu ca pe o ‘prietena’ o sa poti conduce din nou mai ales ca ti-a placut sa conduci. Cum faci asta ? Probabil cu therapies, si vointa ma gandesc. Eu sunt la 4 masina in 30 de ani de soferie, in California nu as putea trai fara masina datorita distantelor dar niciodata nu am avut astfel de relatie cu vreuna poate si pentru ca nu mi-as cumpara vreuna noua. Merge bine, arata decent, am AAA pentru situatii de urgenta le duc la ‘dr’ daca e nevoie si asta e…In Romania am condus cu schimbator de viteze aici doar automate si nu cred ca trace vreo saptamana sa nu fie traficul incetinit pe autostrada datorita vreunui accident sau sa aud vreo sirenele de la masina politiei. Din fericire nu sunt toate grave, ca sunt alte drumuri dar soferii sunt ca peste tot unii mai atenti, altii mai putin atenti.
Esti Inca tanara si ai timp sa revii la aceasta hotarare, ar fi pacat mai ales ca ti-a placut sa conduci. Eu am inceput sa conduci n state la 50 dar condusesem in Tara, aici mi s-a parut usor cu drumuri bune, bine semnalizate, parcari mari, autostrazi cu mult benzi si tout si accidente se intampla. Am pierdut masina anterioara intr-un accident stupid unde un tanar a dansat cu truck-ul lui cu remorca pe o strada fara traffic loving 4 masini a mea find ultima si totaled din punct de vedere asigurari.
Pe de alta parte traind in oras European, cu transport in comun bun poate nu mai ai nevoie.Alegerea e a ta, scriitura ca de obicei cu talent, si grija de tine, it’s doresc sa reusesti in tot ce iti propui sa faci.
@Tomata, ai rezumat la fix: a fost o legătură atât de puternică între mine și Blackie, încât pierderea ei - mai ales atât de absurdă - m-a blocat în ceea ce privește condusul. Acum citindu-te, mă gândesc că poate o mașină automată m-ar ajuta să depășesc asta, fiind atât de diferită din toate punctele de vedere. Dar e numai o ipoteză și cu siguranță n-o să schimbăm mașina doar pe considerentul ăsta...
@Mada, un Tiguan era, da. Și la el a fost cu daună totală de asemenea, partea din față îi fusese avariată complet, se declanșaseră și airbag-urile...
Și tare bine-ai zis-o: e un sentiment greu de dus. De care aș vrea să mă eliberez, dar cumva nu-mi iese.
@Anonim, ai dreptate: asta ar trebui făcut, ar trebui să n-o mai văd ca pe o prietenă, ci ca pe un instrument și un mijloc confortabil de transport. Cu psihoterapia n-a funcționat, de asta am ajuns să cred că de fapt pur și simplu nu-mi mai doresc...
Pe de altă parte, cum ai spus și tu - aici am un sistem public de transport bine pus la punct, ceea ce-mi permite să mă descurc bine fără mașină. Însă părerile de rău tot acolo sunt...
@Tomata, @Mada, @Anonim: vă mulțumesc din suflet că mă înțelegeți. Nu toată lumea a reușit asta la momentul respectiv (ba din contra, aș spune...) și de fapt mi-au accentuat starea de rău.
Vă îmbrățișez.
Trimiteți un comentariu