Despre ceasuri, timp si povesti

Cu toate ca nu se poate spune despre mine ca as fi cea mai organizata persoana din lume (ba uneori chiar dimpotriva), dintotdeauna mi-a placut sa port ceas. Cand eram mica, ma facea sa ma simt importanta, “om mare”. Ziua cand am invatat sa citesc orele pe ceas a fost cu adevarat una deosebita. M-am simtit foarte mandra de mine – ceea ce nu mi s-a mai intamplat de multe ori dupa aceea, dar asta-i alta poveste.

Primul ceas l-am primit de la tata cand aveam vreo 4-5 ani. Am fost extraordinar de incantata, chiar daca nu era un ceas real, ci unul de jucarie, pus pe o bratara facuta din bilute colorate de plastic. 

A fost o dubla bucurie pentru mine: tata se intorsese acasa (fusese intr-o deplasare de cateva saptamani la Campina si-mi fusese foarte dor de el) si aveam ceas. Tin minte si-acum ca eram la bunici, ma dadeam in leagan, iar tata a venit si mi-a pus ceasul pe mana. Un moment cu adevarat deosebit. De-aia il si tin minte, desi a trecut mai bine de-un sfert de veac de-atunci.

Cred ca implinisem 8 ani cand l-am primit pe urmatorul – un ceas adevarat, de data asta. Mi l-a daruit matusa mea si-l avea pe Mickey Mouse pe cadran. Il am si-n ziua de azi (i-am schimbat doar cureaua, inlocuind-o cu o bratara metalica), l-am purtat multi ani, dar dupa ce-am intrat la liceu am renuntat la el. Mi se parea prea copilaresc. Or, eu tocmai traversam o perioada in care ma simteam un copil foarte batran. Asa stand lucrurile, ceasul cu Mickey Mouse nu mi se mai potrivea, aveam sentimentul ca nu ma mai reprezinta. Prin urmare l-am abandonat intr-un sertar, in favoarea unuia foarte sobru, auriu, cu bratara metalica, linii si cifre. Pe-asta l-am purtat vreo 9 ani.

Am renuntat la el partial pentru ca incepusem sa ma plictisesc si partial pentru ca primisem altul. Deh, femeile sunt nestatornice, sa nu uitam ;)) Tot de la matusa mea si tot auriu, dar un model mai delicat. Insa de ceasul asta n-am avut parte. Aveam 23 de ani cand l-am pierdut, intr-o invalmaseala imensa din autobuz. Pur si simplu s-a descheiat bratara si a cazut. La cata lume era acolo, n-as mai fi avut ce recupera… asa ca m-am resemnat. Mi-a parut tare rau. Dupa asta, n-am mai avut ceas vreo 2 ani si i-am simtit mult lipsa. Dar cand a venit urmatorul, s-a dovedit ca meritase cu prisosinta asteptarea.

Mi l-am facut cadou cu ocazia primelor sarbatori de iarna petrecute impreuna cu viitorul sot. Ceas elvetian (un Tissot din seria PR 50, exact modelul din imagine), cumparat din capitala Elvetiei. Mda,  stiu: suna a snobism toata ziua. Dar era un model accesibil ca pret, foarte elegant  fara a fi batranicios si de calitate… elvetiana, exact. Ca dovada – astazi, dupa cinci ani de purtare zilnica (exceptand ziua nuntii, cand nu s-ar fi potrivit tinutei), arata ca nou. Fara nicio exagerare. 

Ceasurile m-au insotit intotdeauna, in toate momentele importante ale vietii si fiecare din ele ar avea o multime de povesti de spus. Poate ca o sa le invit la vorba intr-o zi… Zeci de examene, momente de fericire, clipe de agonie, spaima, speranta, deznadejde, intalniri memorabile, extaz, disperare… Iar ele nu s-au oprit nicio secunda. Nici atunci cand mi-am dorit din tot sufletul s-o faca.