Cred

Cea dintai persoana pe care mi-o amintesc vorbindu-mi despre Dumnezeu e bunica din partea tatalui. Nu aveam mai mult de 3 sau 4 ani cand mi-a spus pentru prima data cine sunt Tatal, Fiul si Fecioara Maria. Bineinteles ca pe-atunci n-am inteles cine stie ce. Am invatat insa “Tatal Nostru” si in fiecare seara ingenuncheam alaturi de bunica si repetam dupa ea rugaciunea. Avea o icoana frumoasa, din care privea o Fecioara enigmatica (ma rog, asa o percepeam eu), pe care n-o intelegeam, dar despre care stiam ca e buna, ca ajuta, ca e mereu acolo… asa incat ingenuncheam ascultatoare si repetam ca un robotel cuvintele rugaciunii. Nu intelegeam exact de ce fac asta, dar ma simteam bine apoi, aveam cam un fel de sentiment al datoriei implinite.

Lucru firesc, n-am constientizat multa vreme ce inseamna credinta, stiam doar ca nu e bine sa fac cutare sau cutare lucru, ca “e pacat, se supara Doamne Doamne”. Asta pana cand, cu ocazia primelor sarbatori de Pasti de dupa Revolutie, am vazut celebrul film al lui Zefirelli, “Iisus din Nazareth”. Impactul a fost extraordinar. Pentru prima data, Iisus avea un chip (altul decat cel pictat, care – oricat de iscusit ar fi pictorul – tot o nota de impersonal are, in opinia mea) si pentru prima data aveam posibilitatea de-a imi imagina cam cum s-ar fi desfasurat lucrurile pe vremea aceea. Am fost extrem de impresionata. Intr-atat de, incat la scurt timp dupa aceea am avut primul vis cu Iisus.

Nu L-am visat de multe ori, dar atunci cand s-a intamplat, a fost absolut ravasitor. In sensul bun. Asta desi nu intotdeauna a fost un vis … direct, ca sa spun asa; de cele mai multe ori a fost un vis interpretabil, cu multiple semnificatii posibile. Iar de doua ori am avut parte de intamplari reale. Sau poate-au fost mult mai multe, insa n-am stiut eu sa le interpretez ca atare.

Cred. Si cred asa cum ajunsese sa creada Marcus Vinicius in “Quo Vadis”. Cred fara sa vad. Mi s-au intamplat prea multe si-am primit prea multe semne. Nu ca as fi eu vreun om “ales”; cu siguranta nu sunt, am greselile mele, pacate cu duiumul… dar ma simt cu atat mai binecuvantata, cu cat am avut parte de atat de multe indicii ca e acolo, undeva si cu cat am convingerea ca nu meritam.

Va voi povesti o singura intamplare. Un moment absolut impresionant, care-mi este la fel de viu in amintire, ca si cum s-ar fi intamplat ieri. Desi au trecut 11 ani de atunci.

Eram studenta in anul al doilea. N-as putea sa uit niciodata noaptea aceea. Noaptea de Inviere.

Veneam de la biserica, fusesem cu bunica-mea la slujba de Inviere. Mai mult decat in anii anteriori, ma simteam profund marcata de moment, eram intr-o dispozitie plina de piosenie si de smerenie si-mi doream, mai mult ca oricand, sa intru cu lumina in casa, asa cum cere traditia crestina.

Vremea parea sa fie impotriva mea: batea un vant incapatanat, asa incat pe drumul de intoarcere de la biserica, desi am reaprins lumanarea de cate ori a fost nevoie (era lume destula pe strazi), ma resemnasem ca e aproape imposibil sa reusesc sa intru cu lumanarea aprinsa in casa si s-o sting de pragul de sus, cum se obisnuieste. Si-mi parea indescriptibil de rau, pur si simplu ma inunda regretul. N-am stiut nici atunci si nu stiu nici azi de ce-am simtit asta atat de intens…. Nu mi s-a mai intamplat dupa aceea.

Revenind la subiect, eu si bunica ne apropiam de casa. Precizez (e important in context) ca blocul unde stateam e pe-o alee lunga, destul de izolata. Nu se vedea tipenie de om, desi pana atunci strazile fusesera destul de aglomerate. Am oftat. “Nu putem intra cu lumina”…. Inca vreo cativa pasi si ajungeam la intrarea in scara.

Din sens opus vad pe cineva. Un barbat care are in mana o lumanare aprinsa. Primul gand: de unde vine? Daca ar fi fost la biserica, ar fi trebuit sa vina pe-acelasi drum ca si noi… iar alta biserica, in apropiere, nu este!

Nu apuc sa-mi termin deductiile. Barbatul ajunge in fata noastra si se opreste. E tanar, blond si foarte prietenos. Imi zic, asta e sansa mea.

- Buna seara! spun. Pot sa iau si eu lumina?

Barbatul zambeste plin de bunavointa.

- Sigur ca da, Greta.

Hmm? Ma uit mai bine la el. Hotarat lucru, nu-l cunosc.

- Ia te uita! Ma cunosti?

Acum rade de-a binelea, amuzat ca de un copil care-a zis o ghidusie.

- Ei, pai daca nu te cunosc eu, cine sa te mai cunoasca?

Ma uit iar la el. Nu, e clar: nu l-am vazut in viata mea. Dar are un „ceva“ familiar, desi n-as putea sa spun in ce privinta. Ma gandesc ca m-am sclerozat; cu siguranta e vreun amic, vreun cunoscut, si ma fac de mirul lumii ca nu-l mai stiu. Asa ca blufez.

- Ia te uita, zic, tu erai? Ca sa vezi, nu te recunosteam...

Se amuza si mai tare.

- Tu, nu. Dar eu te recunosc.

Dupa aceea i-am multumit si am plecat. Mi-am indeplinit dorinta: am intrat in casa cu lumina.

Nu stiu nici azi cine era barbatul respectiv. 

Sau de unde-a aparut. 

Sau de unde-mi stia numele. 

Sau ce-a vrut sa spuna zicand ca ma recunoaste. 

Sau, in ultima instanta… Ce  era. 

Cert este ca bunica-mea e martor: n-am visat. Lucrurile s-au petrecut asa cum v-am povestit. Si  de fapt, cred ca nici nu trebuie sa stiu mai mult.

Asta a fost ceva real, a fost aievea. Dar am avut cateva vise. Unele dintre ele, fara echivoc. Altele, interpretabile. Insa toate au ceva in comun: la trezire, m-am simtit linistita, ocrotita si imens de recunoscatoare.

Uneori incerc sa mi-L imaginez pe Dumnezeu. Cliseele spun ca e un batran cu barba alba. Dar sunt variante care sustin ca, de fapt, e un barbat pururi tanar. Pentru ca e atemporal.

Evident, nu am reusit sa-I dau un chip. Stiu insa ca este acolo. De fapt, nu stiu. Cred. Ma intorc spre El de multe ori si tot de multe ori simt cum mi se umple inima de recunostinta. 

L-am intrebat "De ce" si "De ce eu". La unul din cele mai dureroase "de ce-uri" am primit raspunsul, dupa multi ani de framantari. Si, slava Domnului, odata cu raspunsul a venit si acceptarea. Si impacarea cu sine.

Daca ar fi sa asociez conceptia mea despre credinta si Dumnezeu cu o melodie, asta ar fi:

Induce o anume serenitate, liniste, impacare, e ca o compresa racoroasa pe fruntea infierbantata. Pentru mine, cel putin.

Voi credeti? In cine? In ce? Cum?