Sapte (teribile) secrete ale mele

Nu ma simt tocmai inspirata zilele astea (ceva oboseala acumulata), dar am descoperit o leapsa interesanta (si, in egala masura, provocatoare) care circula prin blogosfera si pe care am preluat-o de la LiaLia. 

Sarcina consta in a povesti 7 secrete sau, in fine, aspecte mai putin obisnuite din viata personala. Ma rog, in principiu eu sunt de parere ca, all in all, am avut pana acum o viata cu un parcurs destul de liniar, fara (prea multe) evenimente spectaculoase. Insa de oarece intamplari mai inedite tot am avut parte si va povestesc unele dintre ele, dar va conjur sa nu le folositi impotriva mea :D 

1. Am inceput sa practic inotul cand abia implinisem sase ani (din motive medicale) si initial mi-era o frica teribila de apa. I-am zis instructorului “nu intru si pace”, ba am batut si din picior uitandu-ma cu tupeu in sus la el (avea aproape 2 metri inaltime, fiind si handbalist de performanta). Omul a avut ceva rabdare cu mine, pana mi-a zis: “Ori cobori tu pe scara, ori te arunc eu de aici. De intrat in apa tot intri”. L-am crezut si m-am conformat, dar am inceput sa bombanesc profund nemultumita si-am continuat s-o fac inclusiv dupa ce a trebuit sa bag capul in apa. Urmarea a fost ca am vomitat in piscina, fiindca, evident, inghitisem apa. Un moment cu adevarat poetic.

2. Am “degustat” un pic de fosfat cand aveam vreo 4 ani. Dintr-o scapare a parintilor, era cumva la indemana si eu am crezut ca e zahar pudra (o chestie care mi se parea extrem de gustoasa). N-am patit nimic, dupa cum vedeti. Ajung la concluzia ca sunt un Rasputin cu fusta.

3. Ca mai toate fetitele, in primii ani ai copilariei eram fascinata de tata si, intr-o nota mai extinsa, de corpul lui. Descoperisem ca baietii au “cocosel” si fetitele “pasarica”, asa ca eram curioasa sa vad si eu minunea. Si cum tata mi-era cel mai la indemana, am inceput sa-l urmaresc la baie si in dormitor. Ma insinuam serpeste, de-l bagam in sperieti de fiecare data.

“- Ce-i, puiule?”

“-Vreau sa vad ce ai acolo”, am zis cu tupeu si am indicat cu mana locatia :D

Ma rog, m-a usuit o data, de doua ori…. N-avea inima sa ma repeada mai dur, asa ca eu continuam sa ma tin dupa el. Pana cand a avut o idee pe care a considerat-o salvatoare.

 “- Mai puiule, eu nu mai am. Mi-a mancat-o lupul”.

Hm! Nu-mi convenea, dar nu puteam decat sa ma resemnez. L-am lasat in pace vreo 3 saptamani, pana cand mi-a venit o alta idee si m-am strecurat iar dupa el.

“- Ce mai e acuma? Nu ti-am zis ca n-am, ca lupul, etc?“

“- Vreau sa vad ca n-ai!”.

De unde se dovedeste ca inca de mica aveam o gandire perversa.

4. In clasa a IX-a am chiulit odata de la ora de geografie, impreuna cu alti 3 colegi. Pentru ca nu aveam unde sa ne ducem (poarta liceului se incuia pana la ora 14 si exista un paznic), ne-am refugiat la biblioteca si i-am zis bibliotecarei ca suntem olimpici la limba romana. Si, am continuat sa mintim noi, ne-a invoit profesorul de romana (care ne era si diriginte) ca sa citim ceva critica in sala de lectura.

Ne-a crezut femeia si noi ne-am considerat foarte smecheri. Pret de vreo 10  minute, asa. Ce nu stiam era ca dirigintele avea tocmai atunci o “fereastra” si venise sa bea o cafea in biblioteca. Din sala de lectura am ascultat panicati conversatia.

“- Domnule profesor, niste copii de-ai dumneavoastra sunt in sala de lectura…”

“- Poftim? Ce copii? De-ai mei? De ce, cum?”

In timp ce bibliotecara ii dadea explicatii, noi cautam un loc sa ne pitim. Pe geam nu puteam sari (era prea sus si nici timp n-ar fi fost), asa ca singura varianta pe care-am gasit-o a fost sa ne inghesuim toti patru dupa o soba. Evident, a fost chestie de secunde pana sa dea dirigintele cu ochii de noi.

“-Din astia-mi sunteti! Ia iesiti voi afara, puisorilor….”.

Am iesit, cu un aer obidit, plini de var pe haine si de niscaiva panze de paianjen. Ne-a dus la clasa, a deschis usa si-a zis doar: “Ma scuzati, domnul profesor, v-am adus niste chiulangii nerusinati”. Epic fail.

5. Tot prin clasa a IX-a, ma ridica profa de franceza in picioare si ma pune sa comentez o poezie. Cica, ce parere am? Cum mi se pare mie ca vede autorul viata? Mie mi se parea ca viata avea un aer rococo, altfel spus – eram cu totul in afara problemei. Da’ ceva tot trebuia sa indrug, asa ca am rostit: „La vie est très… zbuciumé”. In clipa urmatoare, toti colegii mureau de ras. Naturellement, ca sa zic asa :D

6. La teza de la istorie de pe ultimul trimestru al clasei a X-a am copiat, m-a prins si am luat nota 1 pe loc. Ma rog, asta nu e prea interesant. Interesant e altceva: maica-mea profesoara de istorie, eu chiar invatasem pentru teza si pe primele doua trimestre avusesem (pe buna dreptate) media 10. Doar ca nu fusesem sigura de o chichita si m-am gasit s-o verific… in carte, in timpul tezei :D Not so smart, stiu.

Acasa, mama: “Ce-ai facut la teza?”

“- Bine, am avut subiectele cutare si cutare…”.

Vreo 10 zile mai tarziu: “Ti-a adus teza la istorie?”. “Nuuuu”. Si-asa am tinut-o pana in ultima saptamana a trimestrului, cand nu mai aveam cum s-o dau la intors. Am inspirat adanc si-am hotarat sa smulg pansamentul de pe rana cat mai rapid.

“- Da, mama. Am luat nota 1”.

Pauza cateva clipe, dupa care maica-mea pufneste in ras.

“- Da da, te si cred. Ia zi, nu-i asa ca e si un 0 langa 1 ala?“

Eu, linistita, ca omul care nu mai are nimic de pierdut:

„-Nu, e doar 1“.

Mi-a luat ceva timp s-o conving (nu voia sa creada nici ca am copiat, stia ca invatasem, ma ascultase ea insasi). Ma rog, n-a fost prea fericita ca in loc de media 10 mi-a iesit media cinci (aveam doi de 9 la “oral”, cum se zicea pe vremea aia).

7. I-am scris o scrisoare lui Pierce Brosnan cand aveam vreo 19 ani. Am compus cu atentie si migala, i-am povestit detaliat cat de mult il admir inca din adolesecenta (lucru foarte adevarat) si l-am rugat sa-mi trimita o poza cu autograf. Si, pentru c-am vrut sa ma dau profunda si (credeam eu) sa ma diferentiez de marea de gagici care-i scriau, am adaugat ca-l admir pentru ca e un tata extraordinar. Ma iau cu mainile de cap cand imi aduc aminte :))

Din fericire, am toate motivele sa cred ca n-a ajuns sa citeasca niciodata ineptiile mele. Pentru ca de raspuns, nu mi-a raspuns.

Leapsa merge mai departe la oricine este dispus sa impartaseasca lumii sapte dintre secretele sale tenebroase ;))