Iar nu mai inteleg viata

Nu ca pana acum as fi inteles-o prea grozav. Dar situatiile absurde, din categoria "cum de s-a putut intampla asta tocmai lui X" erau, intr-o oarecare masura, departe de mine.

O verisoara de-a mea a murit. Nu eram foarte apropiate, in sensul ca nu ne-am intalnit prea des. Dar tineam la ea, o stiam "acolo". Acolo = in Statele Unite, unde a emigrat in urma cu vreo 13 ani, unde se casatorise si unde avea o familie ireal de frumoasa, alaturi de un sot care-o iubea din tot sufletul si cu doi copii foarte reusiti.

S-a internat pentru niste analize. Nu se simtise prea bine in ultima vreme. Cu o ora in urma am aflat ca nu mai e. O forma galopanta de cancer limfatic. Nu stiu amanunte. La ce mi-ar trebui sa stiu, oricum? Nimic n-o mai aduce inapoi. 

S-a dus azi dimineata, la ora 9. La ora cand ea murea, eu eram la serviciu. Preocupata  sa rezolv problemele in ordinea importantei lor, resetandu-mi prioritatile pe masura ce aparea altceva din categoria "treaba asta trebuie facuta imediat. Dar imediat, ok?" si asteptand cu oarecare nerabdare pauza de cafea, ca sa ma mai destind. Mai tastand ceva in viteza, mai raspunzand la telefon, mai schimband o gluma cu Hans, colegul de munca si "partenerul" cu care impart stresul zilnic.
Iar in timpul asta, verisoara mea murea.

Daca nici asta nu suna ca un scenariu de teatru absurd...

Observ ca scriu sacadat. Scriu in ritmul in care respir. Si-mi tremura mainile. Nu pot sa inteleg. N-am ce sa inteleg. Nu sunt in stare sa pricep de ce o femeie moare la 36 de ani, lasand in urma un sot distrus si doi copii orfani. 

Poate intrebarile mele-s penibile. Poate eu sunt penibila ca mi le pun, pentru ca, intr-un mod cumplit de ironic, lucrurile astea nu sunt iesite din comun. Se intampla, cu totii stim macar un caz de genul asta. Dar cred ca nimeni nu poate sa inteleaga.

Si mi se face frica de viata. Din nou.