Nu cred ca exista vreun sef care sa fie pe placul tuturor angajatilor si caruia sa nu i se doreasca din cand in cand o „teleportare“ cu bilet numai dus in Papua Noua Guinee, Nusa Tengarra, sau prin alte locuri de care n-a auzit decat Wikipedia. Dupa cum, ca sa nu fiu acuzata de subiectivism, nu cred ca exista vreun angajat caruia seful sa nu doreasca a-i pune pielea in bat (tot din cand in cand).
Altfel spus, relatia sef-angajat e cam in stilul relatiei soacra-nora: aprioric partile nu se inteleg si, de foarte multe ori, comunicarea dintre ele pare a fi urmarea vreunui pact de neagresiune (nu-i cazul meu in ceea ce priveste soacra, cred ca-s una dintre cele mai norocoase nurori din lume, da’ asta-i cu totul alta discutie).
Relatia noastra cu seful nu e vreo exceptie de la regula. Nu putine au fost zilele cand ne facea nervii franjuri sunand de 74134628232 de ori ca sa vada daca am rezolvat problema X, declarandu-se nemultumit indiferent de ce faceam, parandu-i-se ca nu lucram destul de repede si de bine, tipand sau avand pretentii absurde. Rasuflam usurati cand il vedeam ca pleaca, pentru ca (lucky us) cel putin nu are obiceiul de a suna de-acasa ca sa ne frece.
Luni a venit parand destul de iritat, a zbierat in chip total neconstructiv (adica pentru ceva ce nu statea in puterea noastra, ci a altui departament, dar pisica moarta plonjase neinvitata la noi in ograda) si a plecat bombanind. Am mormait ceva de bine in urma lui si ne-am vazut de-ale noastre. Ne cam „acriseram“, dar asta ajunsese sa faca parte din cotidian.
Marti n-a aparut. Am simtit imediat ca “se aude liniste”, cum e vorba. Nu ne-am preocupat prea mult si ne-am facut treaba ca de obicei. Miercuri insa, a inceput sa fie dubios. Ce-i cu el? E bolnav, ne-a zis o colega mai veche, care-l suplineste in absenta. Am dat ochii peste cap la unison. E, asta era acu’. A zbierat prea mult si si-a pierdut vocea sau ce?
Mai tarziu, in cursul aceleiasi zile, am inceput sa ne scarpinam in cap: aveam nevoie de el, mai bine-zis de Ok-ul lui pentru niste chestii. Respectivele chestii fiind in sarcina mea, mi-am luat inima in dinti si am tabarat din nou pe biata colega: cand binevoieste Maria-Sa sa apara? Nu vine toata saptamana. Ce face?!! Da’ cat e de bolnav, domn’le?! Raspunsul a venit, scurt si sec: “are cancer”.
Stop-cadru. Ma holbez socata. La ea si apoi in gol. Vreau sa zic ceva. Nu stiu nici eu ce anume. Inghit de zor in sec. Imi iese doar un: “aaaa…. Poftim?”. Da, zice fata, cu un aer obosit. Boala e in remisie de cativa ani, dar la recentele analize de rutina i-au iesit niste valori care nu-s in limite normale.
Am incredere in tine, continua colega. Te rog sa nu mai spui nimanui. Stim doar eu, managerul si acum si tu. Ti-am zis pentru ca stiu ca n-ai sa duci vorba.
O ascultam numai cu jumatate de ureche. Prin minte imi treceau tot felul de ganduri, dadeam filmul inapoi, trageam concluzii. Deci, de asta era atat de capsat luni. Deci, de asta are un aer atat de epuizat uneori. Deci, poate ca de-asta se tunde zero (chimioterapia pe care trebuie s-o fi facut o fi cauzat caderea parului si n-o mai fi crescut ca lumea ulterior).
Ma-ntorc la treaba mea, simtindu-ma ca si cum as fi somnambula. Increderea colegei este justificata: nu suflu o vorba celorlalti. Dar constat ca acum ma deranjeaza teribil ironiile colegilor la adresa lui, ironii la care pana recent luam si eu parte, cu entuziasm si inspiratie. Spre deosebire de zilele trecute, acum as da mult sa-l vad venind ca o furie si rastindu-se ca X comanda nu a fost solutionata corespunzator. Si inca si mai mult as da sa-l vad surazand. Pentru ca asta ar insemna ca se simte bine.
Ieri, in pauza, aflam ca nu vine nici saptamana viitoare. Colegii ridica din umeri, eu devin usor palida. Probabil situatia se prezinta mai rau decat se anticipase. Colega suplinitoare ne intreaba daca suntem toti de acord sa-i trimita un sms cu urari de sanatate, din partea intregului departament. Din nou ridicari din umeri, gen “n-ai decat”. Eu aprob initiativa, pentru ca stiu ce se ascunde in spatele ei. Fata expediaza sms-ul si raspunsul vine dupa doar cateva minute. “Va multumesc foarte mult ca va ganditi la mine, sunt impresionat. Ma simt mai bine, slabit, dar am fost externat si acum imi refac fortele, ca sa pot reveni cat mai repede alaturi de voi”.
Intorc capul, aproape imi dau lacrimile. Pentru prima data de cand e seful meu, il vad a fi… uman. Si asta numai pentru ca am aflat ca e intr-un joc de sah cu unul din cei mai perfizi adversari care vor fi existat vreodata.
Dupa alte cateva minute, inca un sms: “cum merg treburile pe-acolo?”. Colega ii scrie schematic un mic raport si raspunsul vine aproape instantaneu: “foarte bine, tineti-o tot asa”, urmat de cateva indicatii de “bucatarie interna”. Zambesc: el e. Nici acum nu poate sa nu se gandeasca la ce se intampla la serviciu.
Cu numai cateva zile in urma, as fi dat un party la auzul vestii ca lipseste doua saptamani. Acum, sper din tot sufletul sa-l revedem curand.
Intr-adevar, “marele C” schimba totul.
Postări
6 comentarii:
Trist! Nu stii niciodata ce ascunde o fata, zambitoare sau fioroasa...
Nu stii niciodata ce este in sufletul unui om, indiferent de cum se poarta, ce spune si ce face.
De aceea incerc, nu reusesc mereu, sa nu judec oamenii dupa aparente. Dar e greu. Suntem oameni.
O sa ma gandesc la seful tau si o sa ma rog pentru el, sa ii dea Dumnezeu putere sa lupte. Asa cum, in fiecare zi, ma rog pentru o persoana foarte, foarte draga mie.
Of, Citrice, ce suflet frumos ai... :) Iti multumesc, si eu ma rog pentru el. Am constatat ca, de fapt, ma cam gandesc la el tot timpul, incerc sa-i "transmit" forta si energie, sa treaca si peste hopul asta...
Cu siguranta, nu-l mai vad cu aceiasi ochi ca inainte. Il inteleg mai bine si am sentimentul ca acum sunt in masura sa-i inteleg mai multe.
Viata...
Stii cum e? Cand viata te loveste direct in piept, de nu-ti mai poti reveni din soc multa vreme si foarte greu, incepi sa intelegi care sunt lucrurile cu adevarat importante pe lume. Pacat doar ca trebuie sa primesti asemenea lovituri ca sa intelegi.
Dar...e posibil ca toate sa aiba un sens. Vreau sa cred asta, pentru ca astfel trece mai usor.
Da, ai dreptate... si eu vreau sa cred ca astfel de "ghionturi" au un sens. Chiar daca nu intotdeauna il putem vedea. Pentru ca daca n-au.... ar fi absurd. Asa, ramane "doar" nedrept.
Seful a venit azi pe la firma, desi e inca in concediu medical pana saptamana viitoare. Evident, n-a intrat in amanunte, dar parea in firea lui si destul de optimist.
Mi s-a pus un zambet pana la urechi pe mutra cand l-am vazut, demult nu m-am mai bucurat atat de mult sa vad pe cineva... :)
:( Mi-a stat cozonacul in gat ! Si seful tau mi-a devenit brusc simpatic....Si tu si mai simpatica :*
@Carmen, si mie mi-a devenit simpatic... sper sa-mi aduc aminte ca mi-e simpatic si cand o sa faca iar ca toate alea.
Trimiteți un comentariu