Ipostaze ale copilariei

Copilaria arata la fel, indiferent de specia din care facem parte.

Doi dintre ei se balaceau in apa, in toate felurile si, in mod evident, placandu-le sa faca asta. Cel de-al treilea avea alta treaba: se indeletnicea cu scobitul intr-un spatiu stramt si am stat sa-l urmarim pana a scos la iveala obiectul dupa care scotocise.

Demult nu m-a mai induiosat ceva atat de mult :) Si niciunul din zecile de animale pe care le-am vazut la gradina zoologica din Nürnberg (unde va recomand din tot sufletul sa va duceti, daca aveti drum prin zona) nu mi-a daruit un sentiment atat de profund ca ursuletii astia.

Nici macar focile si delfinii, la reprezentatia carora ne-am uitat; intr-adevar, erau foarte dragalasi, dar toate giumbuslucurile pe care le faceau erau la comanda si sub indrumarea dresorilor. Pe cand ursuletii erau spontani. 

Nu le spunea nimeni ce sa faca, nu le dadea nimeni pestisori drept recompensa. Momentul in care prichindelul polar de mai sus a scos capul de dupa piatra cu mingea aia (gaurita) in bot a fost pur si simplu magic.
Imaginea m-a urmarit si in zilele urmatoare, dandu-mi un sentiment de prea-plin sufletesc pe care nu-l mai avusesem de multa vreme.  Si pe care, cu siguranta, nu-l am niciodata cand imi amintesc de propria copilarie.