Pericolul de pe clăpari

A. Prinţul Fristo al Olandei. 

Natasha Richardson (soţia lui Liam Neeson).

B. Şerban Huidu.

Michael Schumacher. 

Angela Merkel.

(Disclaimer: sunt convinsă că, din nefericire, ambele grupe ar putea fi - şi sunt - mult mai mari. Citeam deunăzi un articol despre o statistică din Austria, unde anual se înregistrează sute de accidentări pe pârtia de schi. Dar pentru a-mi ilustra ideea, nu-mi trebuie mai multe exemple). 

Ce au toţi aceştia în comun, v-aţi putea întreba. Ei bine, grupele A şi B prezintă două caracteristici comune (şi să dea Domnul ca lucrurile să rămână aşa, adică să rămână doar două!): în primul rând, toţi s-au accidentat la schi. Mai grav sau mai puţin grav. În al doilea rând, toţi au ajuns în spital şi sunt / au fost imobilizaţi la pat o vreme. 

Pentru cei din grupa A nu s-a mai putut face nimic. Au murit. 

Cei din grupa B au avut zile. Şerban Huidu pare să-şi fi revenit, Angela Merkel a scăpat doar cu o fractură de bazin (nu că ar fi ceva foarte uşor de dus, mai ales la vârsta şi greutatea ei, însă putea fi mult mai rău), Schumacher continuă să lupte, dar măcar nu-i mai e ameninţată viaţa. Fingers crossed pentru el, ar fi cea mai cruntă ironie a sorţii să se nenorocească dintr-un hobby, după ce s-a retras cu bine din sportul atât de periculos pe care l-a practicat ani de zile la nivel de performanţă. 

Lăsând la o parte că personal nu m-aş sui pe schiuri nici plătită, cred că n-aş mai avea linişte dacă un om drag mie ar face asta. Mi se pare cumplit de riscant. Toţi pe care i-am numit mai sus sunt / erau schiori experimentaţi, cu sute de trasee la activ. Şi totuşi, li s-a întâmplat. Nu trebuie decât o clipă de... nici nu i-aş spune neatenţie, ci mai degrabă de fatalitate, pentru a se întâmpla o nenorocire. Nici experienţa, nici echipamentul corespunzător nu mai contează şi nu te mai ajută.

Noi, oamenii, suntem atât de fragili de fapt. Ni se pare că avem oase tari, dar, într-un impact, sunt ca nişte aşchii. Iar în condiţiile astea, personal mi se pare că schiul e ca un fel de sfidare. Poate greşesc, poate sunt nedreaptă. Dar am auzit de mulţi oameni care s-au accidentat. Asta deşi, repet, sunt schiori cu experienţă şi nu ies pe pârtie decât echipaţi corespunzător. "Adrenalina" nu-mi pare un motiv suficient pentru a te expune la asemenea riscuri, fie-mi iertat...

Nu ştiu nici eu pentru ce "militez", nici nu cred c-o fac, de fapt. Sunt doar nişte gânduri, pe care am ales să le împărăşesc cu voi. Ştiu că sunt mulţi împătimiţi, care nu vor renunţa la clăpari şi pentru care mirajul zborului pe pârtie este irezistibil. Dar dacă ar depinde de mine, mărturisesc, n-aş încuraja niciun copil către sportul ăsta. Din nou, fie-mi iertat dacă greşesc...