De bună-seamă că m-aţi dat dispărută şi cum să n-o fi făcut? Nu-mi vine să cred că a trecut o săptămână de la ultima postare, dar în acelaşi timp, nu ştiu când a trecut săptămâna asta. Am avut timp puţin, inspiraţie şi mai puţină, disponibilitate emoţională (necesară scrisului, cel puţin în cazul meu) încă şi mai puţină. Rezultatul se vede în numărul mic de postări din luna aceasta... dar sper să-mi revin. Şi, mai important, sper ca voi să nu vă pierdeţi încrederea în mine.
Am fost schimbul 2, de-asta am avut atât de puţin răgaz. Program de la 14:45 la 23:30. Ajung acasă cam la jumătate de oră după miezul nopţii. Un duş cu ochii semi-deschişi, ceva de mâncare, răsfoit un pic netul, niciodată nu adorm înainte de ora două. De dormit dorm, dar somn agitat, din care mă trezesc în jur de zece, inevitabil năucă. În câteva ore mă remontez, ca să fiu fresh pentru condus o oră, muncit opt ore şi încă o oră de condus. Bine că n-am schimbul doi decât la fiecare două săptămâni, au fost şi vremuri când îl făceam bilunar (ceea ce, printre altele, explică numărul mic de postări din 2011, de pildă :D).
Iar după toate astea, ieri-noapte n-am putut dormi decât 4 (patru) ore. M-am culcat în jur de două şi la şase contemplam tavanul. Am perseverat până la opt, sperând să adorm la loc, dar nici pomeneală, aşa că m-am hotărât s-o dau naibii şi m-am ridicat să pun de cafea :D Reflectam că sigur o să pic lată după-amiază, ceea ce nu s-a întâmplat din două motive:
1) M-am dus în oraş să "stric" un voucher la drogheria "Müller", de unde-am ieşit cu un ruj Lancôme nuanţa 300M Beige Dentelle. M-ar fi tentat un Shiseido, însă nuanţa care-mi plăcea era disponibilă doar în varianta cu pensulă, variantă care nu-mi place deloc. Am senzaţia că mă pictez pe faţă... la propriu :)))
2) Începând cu ora 20:00, am urmărit live un concert al Filarmonicii din Berlin (pe streaming-ul la care v-am povestit că ne-am făcut abonament), dirijat de my dear Zubin :) Am aşteptat acest concert toată săptămâna şi gândul că-l voi revedea pe Zubin - chiar dacă numai la TV deocamdată, dar o filmare profesionistă, în HD - m-a ajutat să trec mai uşor peste antipatica săptămână cu schimbul 2. Ba chiar vineri eram într-o dispoziţie atât de bună, încât fredonam de nebună la serviciu Guantanamera şi aria "Brindisi", făcând abstracţie de faptul că vocea mea e la fel de muzicală precum creta scârţâită pe tablă :))
Şi acum să zic două vorbe despre concert, că altfel nu se poate :D
Repertoriul nu mă incitase şi, dacă n-ar fi fost vorba de Zubin, nici gând să mă fi uitat. "Ancient voices of children", de George Crumb (un compozitor american modern) şi Simfonia a IX-a de Bruckner. De prima n-auzisem niciodată, iar Bruckner nu prea-mi place. Drept, din toată compoziţia lui nu cunosc decât Simfonia a VIII-a, care mi s-a părut foarte greu de digerat. Nici vorbă de plăcut sau de rămas ceva în minte (paranteză: n-a trebuit să ascult decât o dată Simfonia a III-a de Schubert, ca să mă îndrăgostesc de ea; şi e doar un exemplu din multele).
Lucrarea modernă m-a surprins complet. Inspirată de poemele lui Federico Garcia Lorca, a fost ceva diferit faţă de orice-am experimentat vreodată în materie de muzică. Efecte speciale obţinute prin ciocnirea a două pietre. Un pian de jucărie. Soprana care face un fel de vocalize în timp ce ţine capul într-un pian cu amplificare. Clopoţei japonezi de templu. Se cântă, se şopteşte, se strigă. Nu-mi puteam lua ochii de la ecran. Nu-mi imaginasem aşa-ceva. Mi-a plăcut foarte mult, când concertul va fi arhivat (ceea ce se întâmplă de regulă cam după două săptămâni, din ce-am observat), voi revedea lucrarea lui George Crumb. Iată cum, datorită lui Zubin, am mai aflat ceva nou, am mai făcut o descoperire... ;))
Simfonia a IX-a de Bruckner nu prea a avut, din punctul meu (profan) de vedere... nimic. Nicio temă anume, care să-ţi rămână în cap şi să te facă să-ţi doreşti să asculţi din nou piesa. Nicio muzicalitate aparte (mă rog, hai să spun că partea a doua a fost ceva mai ok din punctul ăsta de vedere). Doar texturi sonore, mai lente sau mai repezi, dar parcă neînchegate. Repet, asta e opinia mea de non-muzician, probabil un profesionist m-ar face franjuri, cu opinie cu tot :))
Dar în fine, am audiat concertul integral, contemplându-l pe Zubin când se dădeau prim-planuri cu el şi amuzându-mă să constat, nu pentru prima dată, cât de bine am ajuns să-i cunosc gesturile şi maniera dirijorală. Dacă n-aş şti cine dirijează şi imaginea ar fi blurată în zona capului, l-aş recunoaşte nu dintr-o mie, ci din sute de mii. Dintr-un milion.
La finalul concertului, Zubin era epuizat. Stors. După acordul final, când s-a întors să se încline publicului, se vedea că e frânt. Mi s-a strâns sufletul. A îmbătrânit... Îndreptându-se spre culise, părea că abia se mai ţine pe picioare. Cele 3 trepte pe care trebuia să le urce pe podium de câte ori, chemat de ovaţiile publicului, revenea pe scenă, păreau să-i ceară un efort imens. Tare rău mi-a părut pentru el. Şi-am comentat agasată că, na poftim, după ce că simfonia aia n-are niciun chichirez, mai e şi atât de grea!
Bine că săptămâna viitoare are un concert mai uşor (Webern, Beethoven şi Richard Strauss). Tot cu Filarmonica din Berlin, tot difuzat live. Am, prin urmare, motive să fiu în toane bune zilele următoare, pentru că la sfârşitul săptămânii mă aşteaptă ceva frumos. Şi după aceea mă aşteaptă... dar despre asta povestim when the time comes :)
O zi de luni cât mai suportabilă şi-o săptămână simpatică tuturor! :)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu