Cum doare un vis

Presupunând că până acum m-aţi considerat o femeie rezonabil de inteligentă, există riscul ca după ce veţi citi acest post să ajungeţi la concluzia opusă. N-aş putea spune că nu vă înţeleg. Eu însămi cred în acest moment despre mine că sunt o Proastă cu "P" mare. 

Înainte de-a vă povesti cum de-am avut revelaţia asta, ţin să vă previn că acesta va fi un post destul de deprimant şi în totală contradicţie cu unele lucruri de care, în ultimul an, am fost convinsă şi despre care am scris ca atare. N-am fost prea sigură dacă să scriu acum sau nu, dar mi-am dat seama că trebuie să "ard" totul în scris, trebuie să pun în cuvinte şi apoi move on. Cumva.

De felul meu n-am fost niciodată prea optimistă. Hai să spunem că nici premise grozave n-am avut pentru a-mi dezvolta o gândire pozitivă, la care se adaugă un fond mai sensibil şi mai înclinat spre "a pune răul înainte". Însă în ultimul an am lucrat serios la a schimba acest aspect, unul destul de păgubos de altfel. După ce mi s-a împlinit dorinţa de-a mă întâlni cu Zubin, m-am simţit mai puternică şi mai sigură decât oricând că am găsit calea - şi v-am povestit şi vouă de v-am împuiat capul cu "visele se pot împlini, aveţi încredere în voi şi în ceea ce vă doriţi, chiar şi cele mai fantastice dorinţe pot deveni realitate" şamd. Şi mă simţeam atât de bine cu mine însămi scriind asta şi fiind convinsă de ceea ce scriu. 

Poate prea convinsă. Într-atât de, încât m-am aşezat la masa de poker încredinţată că voi câştiga una dintre cele mai importante partide ale vieţii şi voi primi ceea ce visez de foarte mult timp. Eram atât de sigură că se va întâmpla, încât mi-am pus tot sufletul miză la acest joc. Tot sufletul şi toate speranţele. N-am vrut nicio secundă să cuget că poate ieşi altfel. Practic, am savurat victoria înainte de-a fi câştigat. N-am luat niciun moment în calcul ideea unui eşec. Şi când s-a întâmplat asta (fapt anticipat de toţi, numai de mine nu), m-am prăbuşit. 

N-a fost să fie să mă aflu în sală la concertul de Anul Nou de la Viena, dirijat de Zubin. Am primit răspunsuri negative - atât eu, cât şi cei care s-au înscris la tragerea la sorţi în ideea de a-mi da mie biletele (şi cărora le mulţumesc încă o dată:) ).

M-a lovit în plin. M-am simţit mai dărâmată ca oricând. Încă nu mi-am revenit. 

Da, ştiu:

- a fost o tragere la sorţi la care s-au înscris câteva zeci de mii de oameni pentru cele în total 700 de locuri incluse în tragere;

- a fost prima (şi foarte probabil, ultima) mea încercare, deci în definitiv ce pretenţii aveam?

- "e doar un concert, pe el ai să-l mai vezi oricum, deci ce atâta dramă?"

Le-am auzit pe toate astea, ştiu că aşa este, aşadar am rugămintea să nu mi le mai spuneţi şi voi. Afară de asta, am mai auzit "reacţia ta e disproporţionată, eşti imatură şi exagerată, eşti ca stalker-ii ăia obsedaţi, eşti iraţională". A fost nedrept şi, pe alocuri, foarte dureros să aud astfel de lucruri. Recordul de cea mai stupidă reacţie a fost însă "alţii au necazuri mai mari, alţii sunt bolnavi". Nu m-a stimulat niciodată faptul că alţii sunt mai rău ca mine. Şi nici nu m-a făcut să mă simt mai bine. 

Acum să nu gândiţi la extreme. Da, am plâns mult, cum demult nu mai plânsesem şi cum sperasem să nu mai plâng în viaţa asta. Şi vreo câteva zile am mâncat cât să nu mor de foame. Dar să nu vă închipuiţi că mi-am smuls părul, nu m-am mai dus la serviciu, mi-am înecat amarul într-o sticlă de vodcă sau altele asemănătoare.  Nimic de felul ăsta. M-am adunat de pe jos şi m-am dus la muncă, am comunicat normal, am scris pe blog destul de vioi şi pe alte teme (mail-urile au venit săptămâna trecută), deci I move on. Nu e nevoie să se teamă nimeni de vreun act necugetat din partea mea.

Dar în sufletul meu, s-a rupt ceva. Iremediabil, îndrăznesc să spun. Nimeni, oricât de bine m-ar cunoaşte, nu-şi poate imagina cât de mult mi-am dorit asta. Visez la acest concert de la 16 ani, dar mereu am zis că vom începe să aplicăm atunci când ne vom fi aranjat în mare parte vieţile. Iar când am auzit că anul viitor va fi dirijat de Zubin, am intrat în vrie. Mi-am dorit asta din toată inima, din toată puterea, cu toată vlaga din mine. Am visat la asta ca la nimic altceva. Şi-am sperat, am fost încredinţată că nu va trebui să renunţ şi la acest vis, aşa cum am fost nevoită să renunţ la altele.

N-am avut niciodată o familie în adevăratul sens al cuvântului, deşi teoretic sunt toţi acolo unde-ar trebui să fie. Dar numai teoretic.

N-am avut parte nici de copilărie fericită, nici de adolescenţă; de fapt, dacă ar fi după mine, mi-aş şterge primii 25 de ani de viaţă. Consider că am început să trăiesc abia atunci când l-am cunoscut pe soţul meu.

Nu voi avea niciodată copii. 

Am strâns în mine atâta durere până am simţit că mă sufoc, la propriu. 

Şi, inclusiv din motivele de mai sus, am crezut că măcar asta voi primi. Cu toate că, ştiu şi asta, viaţa nu e datoare să ne dea ce vrem. Dar, timp de aproape două luni, am crezut. În mintea mea, deja se întâmplase. Ştiam ce rochie voi purta, ştiam ce articole voi scrie pe blog, simţeam cât de fericită voi fi şi că lacrimile care mi-ar fi alunecat pe obraji în timpul concertului ar fi fost cele mai autentice lacrimi de fericire din viaţa mea.

La nivel teoretic, ar mai fi o şansă - unele agenţii vând bilete în regim de re-sale, la preţuri de 4-5 ori mai mari decât cele ale Filarmonicii Vieneze (care sunt, oricum, mari). Am găsit ceva, dar nu cred c-o voi face. Posibilităţile ar fi standing place (deci în picioare, în spate de tot, unde oricum nu prea vezi nimic şi dacă mai ai şi ghinionul să stea cineva înalt în faţa ta, aia e...), sau locurile cele mai scumpe, care-n mod normal costă 940 de euro şi pe care ei le revând cu 4000 de dolari. Niciuna din variante nu e pentru mine. 

Show must go on, cum ar spune Freddie. Pentru mine, subiectul acestui concert este încheiat. Nu mă mai interesează să aplic, nu m-aş mai putea bucura de eveniment pe deplin. Am să mai merg la concerte dirijate de Zubin, am să mă obişnuiesc (şi) cu ideea renunţării la acest vis.

Soţul, bietul, îmi spune că viaţa se va revanşa faţă de mine cândva, pentru toate. Şi e convins de ce spune. Dar nu cred că voi mai îndrăzni vreodată să-mi doresc ceva, nu atât de intens. Nu mai am curaj să visez la nimic.
Pentru că nu mai pot trece prin aşa ceva.