sâmbătă, 31 mai 2014

Ce cred eu despre naşterea neasistată


Yeah, yeah. Ştiu. Anticipez nişte posibile reacţii. "De ce te-oi fi apucând să scrii despre asta, de vreme ce tu n-ai copii şi nici de gând (să ai)?". Să mă scuzaţi, dar nu văd legătura. În definitiv, un judecător nu e un criminal în serie - sper, cel puţin -, fapt care nu-l împiedică să judece un criminal în serie şi să-l trimită la închisoare pentru tot restul vieţii, pe masa de injecţie letală sau în faţa plutonului de execuţie, depinde unde se întâmplă acţiunea. 

Aşa cum nu e necesar să-ţi bagi degetul în acid sulfuric pentru a şti că arde, nu e neapărat nevoie să fi născut sau să fii pe-cale-de pentru a reflecta că o naştere neasistată medical poate fi cea mai neinspirată decizie pe care-ai luat-o în viaţa ta. Dacă lucrurile merg prost, poate chiar ultima. Şi această decizie nu te priveşte numai pe tine, ci şi pe copilul tău, pentru care eşti responsabilă şi pe care nu l-a întrebat nimeni dacă are chef să rămână cu sechele în cazul în care situaţia se complică şi nu e niciun medic de faţă să-l ajute. Sau să rămână orfan din primele clipe de viaţă, sau să moară el însuşi, sau şi una şi alta.

Ceea ce-a început prin a fi o idee mai mult sau mai puţin izolată şi privită cu scepticism de majoritatea, se răspândeşte tot mai mult, căpătând tot mai multă amploare în principal datorită finalurilor fericite povestite în online şi preluate tot mai frecvent. Despre cele tragice se scrie mai puţin, şi-atunci de multe ori sub deviza "e un caz aparte, se întâmplă rar, gravida a greşit că n-a făcut aia şi ailaltă" - şi voilà explicaţie de ce-au murit şi mama şi copilul sau unul dintre ei, în timpul unei naşteri în mediu septic şi fără absolut niciun ajutor de specialitate.

Fundaţia pe care adeptele naşterii neasistate medical îşi construiesc argumentele este acela că nimeni nu ştie mai bine ce se petrece în corpul gravidei, decât ea însăşi. Că o foarte bună cunoaştere a organismului şi a ceea ce se petrece cu el în timpul travaliului, asociate cu o bună comunicare cu bebeluşul aflat în uter sau pe drum spre lumea exterioară (hm) şi linişte interioară sunt singurele premise necesare aducerii pe lume în siguranţă a unui copil sănătos. Şi-n confort, cuvânt repetat măcar de două ori în fiecare frază. Aparent, e foarte important ca mama să se simtă confortabil - sunt de acord cu asta, dar nu atunci când acest confort poate fi în detrimentul copilului.
Ce omit ele este că nimeni nu cunoaşte pe deplin corpul omenesc - doctorii sunt primii care o spun. Vindecările miraculoase sunt considerate astfel tocmai pentru că, potrivit cu legile anatomiei şi fiziologiei, un organ sau altul n-ar mai fi trebuit să funcţioneze aşa cum ajunge s-o facă uneori după diferite feluri de traumatisme. Analog, câteodată apar probleme acolo unde nimeni şi nimic nu le-ar fi putut anticipa. Medicina este şi va fi pentru încă multă vreme de-acum înainte o ştiinţă inexactă.

A fi asistată la naştere de către cadre medicale specializate în domeniu nu este o prejudecată, cum par să considere îngrijorător de multe femei. Da, uneori doctorii şi asistentele nu se comportă aşa cum ar trebui şi se pot întâmpla tragedii; însă pentru a nu se întâmpla asta, soluţia nu e să naşti acasă, singură sau cu un om care nu ştie ce să facă decât cel mult la nivel teoretic. Soluţia este să te documentezi cât mai bine şi din mai multe surse şi să alegi o clinică unde se respectă deciziile şi opţiunile mamei - asta, atâta timp cât totul se desfăşoară normal, că dacă bebeluşul e în poziţie transversală şi mama se încăpăţânează să nască natural, sper că nu se ţine cont nicăieri în lume de opţiunea ei.

Mă fascinează inconştienţa unora. E şi motivul pentru care mai citesc astfel de poveşti, dar cel mai adesea sfârşesc prin a mă enerva. La un moment dat am şi comentat pe un astfel de blog, întrebând-o pe mamă: "Şi ce faci dacă bebeluşul nu respiră singur, dintr-un motiv sau altul? Ce faci dacă are nevoie de oxigen?!". Îl aspir, zice. Tu?! Mira-m-aş să fii în stare, după un travaliu de, foarte probabil, ore în şir. Cel care e cu tine? Dacă nu e cadru medical, ce siguranţă ai că ştie exact ce are de făcut, că nu se pierde cu firea sau că nu leşină lângă tine? Cum poţi să-ţi asumi riscul ăsta? Mă rog, întrebarea a fost în pungă (adică degeaba): autoarea mi-a recitat chestiunea cu autocunoaşterea, comunicarea cu bebeluşul şi stăpânirea de sine (astea chipurile garantează oxigenarea optimă, apropo de exemplul meu), iar alte comentatoare mi-au sărit rapid în cap, aducându-mi la cunoştinţă că-s o ignorantă frustrată şi alte asemenea "amabilităţi" - reacţia clasică a unui anumit gen de persoane, atunci când rămân fără argumente. 

O să mă opresc aici, deşi aş mai avea multe de spus; dar ar ieşi un articol prea lung (nu că n-ar fi la metru deja) şi oricum, ideea principală a fost expusă mai sus: viitoarelor mămici, nu vă asumaţi riscuri. Eu înţeleg că vă doriţi să fie cât mai uşor şi să vă amintiţi cu plăcere de momentul întâlnirii cu bebeluşul vostru. Puteţi obţine asta informându-vă, citind forumuri despre experienţele altora la diferite clinici şi cu diverşi medici. Mergeţi voi însevă la maternităţi, uitaţi-vă, puneţi sute de întrebări, luaţi notiţe, comparaţi. Nu spune nimeni să vă duceţi la naştere ca nişte miei la abator. Dar nu lăsaţi un moment atât de important pe seama sorţii şi-a naturii şi nu vă lăsaţi atrase de clişeele induse de unii şi alţii. Câteva minute pot face diferenţa (în cazul neoxigenării, de exemplu, revin la ideea din paragraful precedent). Chiar vreţi să vă asumaţi un asemenea risc?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu