Despre argumentul autenticității

Îmi povestea o colegă azi, foarte entuziasmată, că a primit cadou o replică a unei poșete Fendi. N-o avea la ea, dar spunea că arată ”ca și cum ar fi originală”. Nu dețin niciun accesoriu Fendi, însă iubesc poșetele lor și-am făcut-o pe colegă să-mi promită că va veni cu poșeta în dinți, s-o văd și eu. 

Sincer vă spun, nu știu dacă mi-aș cumpăra o poșetă Fendi contrafăcută (mă țin de exemplul ăsta fiindcă e marca mea preferată). Pe de-o parte, recunosc - tentația ar fi uriașă, mai ales dacă e bine lucrată, din materiale de calitate. Pe de altă parte, însă.... din moment ce nu-mi permit originalul, ce rost are? Cine se pricepe, va recunoaște din prima falsul, iar pentru cine nu le știe, va fi oricum tot aia. De banii respectivi îmi iau o poșetă no name, poate la fel de frumoasă. Mă rog, asta e doar opinia mea, dar sunt convinsă că există argumente la fel de pertinente și pentru cealaltă parte a baricadei.

După cum vedeți, motivația mea este mai mult de ordin pragmatic și mai puțin etic. Asta deși mă gândesc și la ce spunea Roberto Saviano, autorul cărții ”Gomorra”, care susține că industria fake-urilor finanțează inclusiv traficul de arme și terorismul. Ok, n-ar înceta conflictele și n-aș primi premiul Nobel pentru pace doar fiindcă am refuzat să-i alimentez pe teroriști cu două-trei sute de euro, dar nici extraordinar de confortabil nu m-aș simți cu mine însămi purtând poșeta respectivă. 

În altă ordine de idei, există o anumită reproducere pe care n-aș avea absolut nicio mustrare de conștiință să mi-o cumpăr - și să o atârn pe perete, fiind vorba de o pictură. Vă povesteam mai demult că, vizitând acum doi ani Galeriile Uffizi, m-am îndrăgostit de tabloul ”Nașterea lui Venus”, de Sandro Botticelli. Mi-a plăcut totul: povestea pe care o spune, cromatica, frumusețea personajelor. Și da, mi-l doresc. Numai că, rămânând în parametrii unei gândiri raționale, trebuie să admit că nu voi deține originalul niciodată :D Prin urmare, singura soluție este o reproducere pe care s-o înrămez. 

”Butaforie”, ar putea zice unii. O fi, nu zic ba. Însă atât timp cât îmi satisface dorința de-a mă putea bucura de acest tablou, de ce m-ar deranja că nu e originalul? Pe-acela nu-l voi avea oricum niciodată, eventual poate doar dacă aș juca într-un remake al filmului ”Afacerea Thomas Crown” :)) (în care caz tot Pierce Brosnan ar trebui să interpreteze rolul principal :D). 

Așadar, o asemenea reproducere nu m-ar deranja deloc - ba dimpotrivă. Nu simt că păcălesc pe nimeni, doar nu și-ar putea imagina careva că dețin un Botticelli în apartamentul închiriat, de două camere, unde locuiesc :))

Prin urmare, consider că ăsta ar fi un fake... justificabil. Pe care, foarte probabil, la un moment dat o să-l și am. S-ar mai putea vorbi de-o chestiune de ordin etic într-o astfel de situație?