sâmbătă, 9 iunie 2018

Lacrimi de fericire. Simona Halep, noua regină de la Roland Garros!


Am cumpănit câteva momente ce titlu să dau acestei postări, apoi mi-am dat seama că niciun altul nu ar fi mai potrivit decât cel pe care l-am ales și care spune pe scurt povestea zilei de azi. O zi pe care mulți dintre noi o vor păstra pentru totdeauna în suflet.
Ziua când Simona Halep a câștigat cel dintâi turneu de Mare Șlem din carieră 🙂

Nu pot spune că sunt un fan al tenisului, abia dacă știu regulile de joc - nici vorbă de subtilități și ”finețuri” de connaisseur. Am început să mă uit de dragul Simonei și numai la unele partide. O respect și o îndrăgesc pentru ceea ce este, pentru munca enormă și pentru că nu a încetat niciun moment să creadă în visul ei. Prima dată am scris despre ea după finala pierdută în 2014 la Roland Garros în fața Mariei Sharapova. Țin minte și-acum cât de mult mi-am dorit să câștige și cât de impresionată am fost de forța și determinarea cu care a luptat. De-atunci mi-a devenit tot mai dragă.
(Off topic: recitind ce-am scris după acel meci, observ că intuisem că Sharapova a făcut ceva necurat în pauza dinaintea setului decisiv. Doi ani mai târziu s-a aflat că lua meldonium. A....ha). 

Revenind la Simona. M-am bucurat mult la fiecare victorie a ei și am fost efectiv dărâmată când a pierdut anul trecut finala, tot la Roland Garros, în fața obrăznicăturii ăleia încrezute de Ostapenko, deși avusese meciul în mână. Și când spun ”dărâmată”, înseamnă că m-am consumat emoțional, am bocit și amărăciunea m-a urmărit o vreme. 
Și după cea de-a treia finală de Mare Șlem pierdută (în ianuarie, la Australian Open) mărturisesc că am început să mă îndoiesc de faptul că va câștiga vreodată un asemenea turneu. Nu sunt mândră de asta, dar așa gândeam. Îmi ziceam că are un blocaj psihic peste care nu poate trece - și finale de Mare Șlem nu apar oricum prea des... 

Alaltăieri, după extraordinara semifinală cu Muguruza, am simțit că mi se face frică. Am fost atât de impresionată de performanța ei, de faptul că a câștigat ”hands down” un meci în care pornea cu a doua șansă, încât am început să sper din nou, de unde și frica. Oare să fie posibil? Oare a sosit, în cele din urmă, și clipa ei? 

Sub impresia momentului, am notat pe Facebook:


Mă agasa cumva acel talaz de optimism pe care-l vedeam pretutindeni. ”De data asa câștigă sigur, e anul ei, pe Sloane Stephens a mai bătut-o de cinci ori până acum, de ce-ar fi azi altfel” (cum de ce? Pentru că e finală de Mare Șlem, d'ohhh), haiSimona în sus și haiSimona în jos. Nu e bine, se pune prea multă presiune pe ea, mă gândeam și toată ziua de azi am încercat să uit de meci (as if) și să-mi văd de-ale mele. Nu mă mai fac praf ca anul trecut, îmi tot ziceam. 

La 2-0 pentru Sloane în setul secund (în condițiile în care câștigase primul set), am îngenunchiat și m-am rugat pentru Simona. Aproape-mi dăduseră lacrimile. N-am mai reușit să mă concentrez la nimic. Umblam prin casă cu pumnii strânși, rostind numai ”cred. Cred. Cred”, ca Marcus Vinicius în ”Quo Vadis”. 

La televizor nu aveam nervi să mă uit, începuse să mă doară după cap. Pe Facebook, cineva a scris că Simona ”începe să-și revină”. Scorul de pe tabela de marcaj începea, timid, să se schimbe. Era prematur pentru speranțe însă.
Continuam să mărșăluiesc prin casă. ”Cred. Cred. Cred”. ”Hai, copilă, hai”. Faptul că s-a ajuns în set decisiv mi-a dat un bob de nădejde, dar frica era tot acolo. Să nu-și piardă concentrarea. Să nu devină Sloane ultra agresivă. Să poată menține Simona ritmul din a doua jumătate a setului secund. Să... 

”Cred”.

1-0 pentru Simona. 2-0. Refresh, refresh, refresh. 3-0, 4-0. Incredibil, oare chiar... 5-0. Am deschis televizorul, mi-aduc aminte că-mi tremura degetul pe butonul de pe telecomandă. Îmi auzeam nervii măcinându-se. 5-1. Doamne, nu. Să nu se pornească un tăvălug... Am închis televizorul, nu suportam, mi se părea că-i port ghinion. Am îngenunchiat și m-am rugat din nou. Am deschis din nou televizorul, tot 5-1 era. L-am închis iar. 

”GATA!”, m-a anunțat jupânul pe Facebook și cu gesturi febrile am deschis televizorul din nou, la timp pentru a o vedea pe Simona acoperindu-și fața, nevenindu-i parcă să creadă ceea ce trăia.


Săvârșitu-s-a.  Ziua ei a venit.  A reușit, cu adevărat. 

Am urlat atât de tare de bucurie, încât mă și mir că n-a chemat careva Poliția. Și-apoi am plâns, am îngenunchiat într-o rugă de mulțumire, m-am ridicat, am urlat iar, am sărit prin casă, am aplaudat până am simțit că-mi iese foc din palme, iar am plâns de fericirea ei.  Am simțit că Dumnezeu mi-a împlinit rugăciunea mea, deși cu siguranță milioane de oameni s-au rugat pentru Simona azi, pe arena Phillippe Chatrier și-n întreaga lume. 

Imaginile fericirii 🙂🙂🙂


”Draga de tine...”, am zis printre lacrimi, văzând-o pe Simona cum plângea în brațele lui Darren Cahill.  Ai reușit, ai reușit, ai reușit...


Mult ai așteptat, Simona, dar ”good things come to those who wait”... 🙂




Mulțumesc pentru fericirea asta, Simona. Azi ne-ai unit, azi milioane de inimi au bătut numai pentru tine, într-o revărsare de speranță, dragoste și energie care a erupt la scorul de 6-1 pentru tine în setul decisiv, în lacrimi și strigăte de fericire.

Nu voi uita niciodată ziua de azi. Mă-nclin în fața ta, așa cum se cuvine s-o faci în fața reginei care tocmai ai devenit 🙂

6 comentarii:

  1. M-am bucurat pentru Simona ca si cum m-as fi bucurat pentru mine.
    Turneul asta mi-a produs doua mari bucurii, una data de Simona si una de Mihaela Buzarnescu, o alta poveste frumoasa. Le doresc drum lin amandurora si lacrimile sa fie numai de fericire.
    A, si frumos articol, Greta, te citesc de un an, cred, si iti multumesc pentru articolele de pe blog. Prea multa lume a trecut la vlog si-i pacat, mi-e teama sa nu uitam sa citim daca nu mai scrie nimeni :)
    O saptamana frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu am un nod în gât și acum, tot revăzând imaginile din meci și de la festivitatea de premiere :) Atât de mult m-am bucurat pentru fetița asta...
      Și de victoria Mihaelei m-am bucurat, dar pe ea n-o știu atât de bine. Poate de-acum încolo, să sperăm :)
      Îți mulțumesc mult pentru că ești aici, Emilia :) Eu n-o să mă apuc niciodată de vlog, asta pot spune cu siguranță. Am și scris la un moment dat un articol în care am explicat de ce asta nu e pentru mine :))

      Ștergere
  2. Și eu m-am bucurat mult :) Mai ales că având un jucător în familie (nu profesionist) mă uit altfel cumva la toată munca ce stă în spatele unui așa succes și am parte și de analiză specializată. Bravo, Simona! Rușine, duamna primar Gabi! Că nu sunteți în stare să îi dați fetei o piață ca să prezinte trofeul și o veți înghesui pe scările de la Arena Națională.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vai, cât de penibilă a fost Firea, vai... Ar trebui să se ascundă sub un bolovan și să nu mai iasă de-acolo.

      Ștergere
  3. Revin. Că până la urma duamna a deschis Arena Națională. Ca să apară ea ca păduchele în frunte la evenimentul care trebuia să ie doar despre Simona.
    Dar ce spectatori... Dar ce spectatori!!! Bravo lor! Eu am dat cu huo în fața televizorului și m-am simțit atât de bine când i-am auzit și pe ei... Sunt un cetățean plin de venin cum a spus duamna care și-a închis contul de FB.
    Bravo, Simona!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oh, da, reacția mulțimii a fost EXTRAORDINARĂ. Firea a căpătat fix ceea ce a meritat. Cât despre circul pe care l-a făcut după aceea pe Facebook... vai, show în toată regula. Madam s-a torpilat singură cum nimeni n-ar fi putut-o face mai bine.
      Aparte de asta însă, evenimentul a fost frumos și emoționant, chiar mi-au plăcut cadourile muzicale pe care le-a primit de la Monica Anghel și Marcel Pavel :)

      Ștergere