La pas prin Cetatea Eternă (V)

Una dintre marile mele dorințe s-a împlinit anul acesta pe 4 mai, când am vizitat, în sfârșit, Capela Sixtină - sau mai exact, Muzeul Vatican. Dar să o luăm cu începutul, fiindcă mult a durat pân-am ajuns la ea.

Pentru început, o recomandare utilă tuturor celor sunt interesați de acest obiectiv - musai rezervare pe Internet. Altfel coada este imensă, nu cred că am mai văzut niciodată așa ceva. Și rezervarea trebuie făcută din vreme, noi era cât pe ce să nu mai prindem (am găsit doar pentru vineri, în condițiile în care duminică plecam).

Dacă aveți voucher luat de pe net, coada practic nu există. Mergeți la ora fixată (dacă veniți mai devreme vă trimit supraveghetorii la plimbare, poftindu-vă să reveniți), veți intra imediat, apoi la una din casele de bilete din interior preschimbați voucherele (veți primi în schimb bilete cu un cod de bare care va fi scanat înainte de începerea turului) et voilà 🙂

Prima problemă a fost cea a aglomerației din interior. Foarte mulți oameni înghesuiți în încăperi mult prea mici. Dacă voiai să mai zăbovești în fața câte unui exponat, nu prea aveai cum, că se loveau toți de tine, te împingeau, te călcau pe picioare, îți înfigeau câte-un cot în coaste, ”please, please, sorry, no problem, please, beg your pardon”. Și dacă te încăpățânai să mai stai să citești niște explicații sau să te uiți mai îndeaproape, apărea un nou disconfort: senzația de sufocare. 

Aerisirea muzeului pare să fie o reală problemă. Exceptând coridoarele, sălile mai mari (destul de puține) și Capela Sixtină, am avut permanent sentimentul că nu am suficient aer. Ce să am răbdare la picturi, altminteri adevărate capodopere? Eu încercam să respir și să nu pierd din vedere indicatoarele spre Capelă (pe care de fapt oricum n-aș fi putut-o rata, fiindcă reprezenta ultima ”stație” înainte de încheierea turului). 

Numai dintr-o întâmplare - și, hai să mă laud nițel, dintr-o fărâmă de cultură generală - am localizat grupul statuar ”Laocoon și fiii săi”, aflat într-o curte interioară. Deci, la aer! Așa că am stat să ne uităm un pic.

Nu știam că sculptura asta se află aici și am fost cu atât mai încântată să o văd. E desăvârșită, încordarea și agonia au fost redate perfect. Chiar dacă sună ciudat, reprezintă practic singura mea amintire din Muzeul Vatican - desigur, cu excepția Capelei Sixtine, care m-a emoționat profund. 

Citisem mult despre ea (am notat aici și aici niște impresii din cărțile parcurse) și m-au trecut fiorii când am intrat. Știam că este locul de desfășurare a conclavurilor și mi s-a părut mult prea mică pentru un eveniment de asemenea amploare. Era foarte aglomerat, însă de data asta am reușit să fac abstracție de înghesuială. Nu văzusem semnul prin care se interzicea fotografiatul (permis în restul muzeului, de altfel), așa că am făcut netulburați câteva fotografii. 

Tavanul, pe care Michelangelo a pictat Geneza

Peretele de la altar, reprezentând Judecata de Apoi

E adevărat că imaginile astea au fost multiplicate de sute de mii, milioane de ori; dar tot am simțit nevoia de-a le fotografia noi înșine. Asta până când un paznic vigilent s-a repezit la niște turiști, rățoindu-se ”no photo, signore!”. Cum, no photo? Asta până am văzut semnul, ascuns de (sau în) mulțime. 

Drept pentru care n-am mai făcut poze, ci ne-am căutat două scaune libere și am stat cu ochii în tavan. Din când în când schimbam impresii pe șoptite. Uite separarea Pământului de ape, uite crearea lui Adam, vezi cum Dumnezeu e reprezentat într-un creier, uite și ispitirea lui Adam...

- Silencio, prego! Silence, please!, repetau supraveghetorii cu același glas egal și monoton, ca într-o litanie care nu dădea rezultate decât pentru câteva momente, după care oamenii reluau conversațiile șoptite. 

Pe de-o parte, înțeleg faptul că e de dorit să fie liniște; în fond, e loc sfânt. Pe de altă parte, e absolut normal să se schimbe impresii, ceea ce-a reușit un singur om să facă este aproape de neimaginat și simți nevoia să împărtășești asta. 

Am petrecut vreo 20 de minute acolo, apoi am eliberat locurile pentru a le permite și altora să stea jos. Când am simțit că ne-am umplut sufletul de frumusețea de acolo, am ieșit din Capela Sixtină. Nu știu dacă o voi mai revedea vreodată, probabil nu, însă cu siguranță am luat cu mine ceva din grandoarea acestei locații.