Galeria personajelor antologice de pe plantația unde prestez cu abnegație se îmbogătește cu un nou exemplar care, într-o anumită privință, constituie o premieră: dreptul de autor pentru poreclă nu-mi aparține. Spre deosebire de Alergătorul Isteric, Miorlăita Puturoasă, Eficientul Degeaba, Insipida Somnoroasă și Sfârfâlică (frate, da' pestriț peisaj mai avem acolo, acum că mă uit :D), pe Diavolul Tasmanian nu l-am botezat eu. Însă-mi ridic pălăria virtuală în fața autorului, foarte inspirat s-a dovedit a fi :))
Diavolul Tasmanian e unul dintre cei patrusutedemiidouăsutedouăzecișișapte de șefuleți pe care-i a(ve)m. Asta-i problema când lucrezi într-o companie de câteva sute de angajați: ai la șefi de le pierzi numărul, iar organigrama e un fel de caracatiță pentru care nu-ți ajunge un poster de-un metru pe-un metru ca s-o redai. Din fericire, nu e șeful meu în nicio privință (asta mi-ar mai lipsi), dar ierarhic vorbind mi-e superior și lucrăm împreună, deci uneori trebuie să-i urmez directivele. Și tot din fericire, nu prea e familiarizat cu procedurile din pătrățica mea și nu are decât o vagă idee despre cum decurg lucrurile, așa că-n unele privințe suntem pe poziții egale și câteodată pot să-i închid gura zicându-i ”nein, nu am timp de așa ceva acum/ nu se poate face asta” șamd.
E un tip scund, îndesat, tuns numărul doi și dacă ar fi să-ncerc o asociere, personal l-aș compara cu un pește fiert. Denumirea de Diavol Tasmanian i se trage de la faptul că mereu pare să fie-n goană precum celebrul personaj de desen animat, debordând de eficiență (vorbă să fie) și apărând exact unde și când te aștepți mai puțin.
În cea mai mare parte a timpului se îndeletnicește cu vorbitul la telefonul sau cu scrisul de E-mail-uri. Când ai nevoie de el, are telefonul ocupat sau n-are timp de tine pentru că are de scris chestii fenomenal de importante și de detaliate. Explică preluuuuuung fiecare rahat, de parcă ar ține prelegeri unor călugări tibetani care n-au auzit în viața lor de calculator. Asta-n timp ce tu trepidezi lângă el sau la telefon, având nevoie de o informație scurtă, pe care el nu prea dă semne c-o să ajungă s-o menționeze în era noastră. Când s-a împărțit capacitatea de sinteză, era dus să ude buretele.
Apropo de trepidat lângă el, îmi dă de exemplu un telefon. ”Greta, ăăăă....”. Aștept. ”În ce stadiu ești, ăăăăă, cu procesarea, hmm, comenzii cu numărul, staaaai un pic să mă uit în sistem....”. Treișpe-paișpe, treișpe-paișpe, bat pe loc pas de defilare, arunc un ochi în monitor, ce ziceai că vrei? ”Așa, da, am găsit, ăăăă. Comanda xyz din data de...”. Știu, de ieri. Am dat mail pe tema asta și ți l-am trimis și ție. ”Mieee? Ăăăă, ggmpfhh, nu știu dacă l-am citit, spune-mi acum”. Citi-ți-ai mail-urile să ți le citești, pește fiert ce ești (n-am găsit altă rimă :D).
Și asta ar mai fi cum ar mai fi. DAR:
1) Individul are două ticuri verbale: ”im Prinzip” și ”praktisch”. E ușor de intuit ce înseamnă, au același sens ca-n limba română (dacă nu m-am ramolit de tot în ce privește noțiunile de lingvistică, vreo 10% din vocabularul limbii germane este de origine latină). Eh, el repetă cuvintele astea nu în fiecare propoziție, ci aproape în fiecare alăturare de termeni. Dacă e să redau fidel citatul de mai sus, ar fi cam așa: ”Greta, ăăăă.... în ce stadiu ești, im Prinzip, cu procesarea comenzii cu numărul, stai să mă uit, praktisch... Comanda xyz, im Prinzip, din data de... Mail? Ăăăă, ggmpfhh, praktisch nu știu dacă l-am citit, spune-mi acum, im Prinzip...”.
2) Credeți că mai enervant decât atât nu se poate? Eh, Tasmanianul nostru e un perfecționist, el poate întotdeauna mai mult și se străduiește intens. Închipuiți-vă că, printre 'j de ”im Prinzip” și ”praktisch”, mai vorbește și cu altcineva în paralel. ”Ăăăă, Greta, stai puțin, da, Johann, ce problemă ai? Mmm, praktisch trebuie să scanezi codul cutare... da, Greta, imediat. Așa, deci, Johann, im Prinzip eroarea care-ți apare e cauzată de X chestie, praktisch dacă scanezi se resetează datele... Greta, ai un pic de răbdare, imediat, deci Johann, im Prinzip...”.
L-am amenințat de o mie de ori că-i închid telefonul, dar cumva nu m-am ”adunat” niciodată ca să fac asta. Curaj de bibilică, mie-mi spuneți? Oricum, n-ar fi o premieră pentru el; colegii de la alte departamente închid fără să clipească atunci când îi lasă-n telefon și el vorbește cu altă persoană.
Apropo de telefonat (activitatea lui favorită, de altfel), recordul absolut a fost de 92 de apeluri, într-un interval de opt ore. La un singur departament. Nouăzeci. Și. Două. De. Apeluri. Cei pe care i-a căpiat cu telefoanele garantează că cifra e reală; nu de alta, dar au făcut liniuțe pe o hârtie pentru fiecare apel. Un calcul elementar ne va arăta că, în medie, a sunat de aproximativ 12 ori pe oră. Ceea ce ”praktisch” (ptiu!), înseamnă un telefon la fiecare cinci minute.
Acum că am scris despre el, realizez că nu i se potrivește deloc porecla de Diavol Tasmanian. Pește fiert cu prințipuri, mai degrabă. L-o fi citit pe Caragiale, cu a sa ”soțietate fără moral și fără prințipuri”?
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu