În azilul de bătrâni miroase a singurătate

Astăzi am vizitat o cunoștință apropiată (o doamnă în vârstă) și pentru prima dată am fost în altă locație decât casa ei - momentan se află într-un azil de bătrâni unde face un fel de recuperare fizică, în urma unui accident casnic. A căzut pe scări, în propria casă - s-a rostogolit pe 14 trepte, mai exact - și numai printr-un miracol nu și-a frânt niciun os. Dar e într-o condiție destul de proastă. A fost externată în urmă cu două zile și, pentru că nu și-a recăpătat încă mobilitatea, a fost transferată aici pentru fizioterapie.

Nu mai fusesem niciodată într-un astfel de loc. E o vilă destul de mare și cochetă, cu un hol primitor și frumos decorat, angajații sunt prietenoși. Ai spune că ești într-un fel de hotel și pe moment strângerea de inimă tinde să se estompeze. 

Apoi treci pe lângă așa numita ”sală de activități sociale”. 

Teoretic, destul de aglomerată - aproximativ vreo 30 de bătrâni, majoritatea în scaun cu rotile, unii și cu stativ de perfuzii alături. 

Practic, însă.... e suficient să te uiți la ei ca să-ți dai seama că oamenii ăștia, de fapt, nu mai sunt acolo. Mințile lor sunt călătoare în alte lumi - sper că unele mai frumoase și mai colorate decât cea în care se află acum. Îi salut, îmi răspund numai vreo doi, restul îmi întorc priviri goale și nu au absolut nicio reacție. 

Doamna pe care am venit s-o văd e în pat. Nu se poate ridica decât cu ajutor calificat și încă și atunci, cu foarte mare dificultate. Împarte camera cu o pacientă care suferă de demență într-o fază avansată și nu vorbește cu nimeni, doar stă întinsă. În interval de patru ore, cât am stat eu acolo, nu s-a mișcat decât o dată - când au venit doi îngrijitori să o ia la baie.

Eu și doamna vorbim pe-ndelete de-ale noastre. Îmi povestește cum s-a întâmplat accidentul și ce-a urmat la spital, bem cafea adusă de mine de la o cafenea din sat, ea mănâncă anevoie o prăjitură.

”Nu pot citi, fiindcă n-am încă destulă stabilitate în mâini să țin cartea și mai și amețesc. Radio nu, televizor nu... Stau așa și mă gândesc la viața mea. Și depind de oamenii de aici pentru absolut orice - ca să mănânc, să beau, să-mi fac nevoile, să mă mișc”. 

Mă trec fiorii. Îmi spun că eu, probabil, mi-aș pierde mințile. Dar stai, aproape toți cei pe care i-am văzut mai devreme...

În toată clădirea persistă un miros greu și foarte pătrunzător. Nu-mi dau seama exact a ce miroase, dar izul mi se insinuează în corp, încât nu peste mult timp am senzația că și cafeaua a căpătat mirosul acela respingător. Aș zice că e un fel de fiertură stătută de cartofi. Sau mâncare de cazan prost făcută.

Pe drumul spre casă las jos geamul de la mașină, deși afară e destul de frig. Aerul tăios și rece nu reușește să alunge mirosul greu, pe care-l simt la fiecare inspirație. 

Nu pot să nu mă gândesc la doamna respectivă, pe care-am lăsat-o în compania unei alte prietene care venise, dar care, după plecarea acesteia, va rămâne tot... 

... singură. 

Când am sunat-o ieri, ca niciodată în 11 ani de când ne știm, primul lucru pe care l-a spus a fost ”când vii la mine?”. 

Realizez că despre asta e vorba. 

De fapt, acolo miroase a singurătate.