”Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii....

... Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii.”

N-am fost niciodată o împătimită de poezie (și poeziile care mi-au plăcut, de altfel puține, erau de Minulescu) dar cele două versuri din ”Scrisoarea I” mă urmăresc de aseară.  Au constituit, de altfel, primul lucru care mi-a venit în minte când am aflat că dirigintele meu din liceu e călător în altă lume. 

A fost unul dintre acei foarte puțini profesori autentici, cu vocație, care impun respect și pe care nu poți să nu-i admiri. Am ținut mult la dumnealui. M-a ajutat să învăț enorm - nu numai gramatică și literatură, ci și despre mine însămi - și să-mi dezvolt creativitatea. 

(Apropo de creativitate, recitesc fraza anterioară și parcă-l aud: ”Văleu... ce clișee, Greto.... Ia să pui repejor mâna să rescrii, ai înțeles?”). 

Am povestit cândva mai detaliat despre metodele dumnealui. La revederea din iunie am stat de vorbă în tihnă și i-am adus aminte de Ilisafta. A zâmbit și, de unde până atunci fusese oarecum blazat, s-a înviorat pe dată. ”Da, am dat-o des la lucrări și teze pe Ilisafta. Din punctul meu de vedere, e cel mai complex personaj creat de Sadoveanu...”. 

Complex sau nu, am luat 8 la teza cu Ilisafta, mi-aduc aminte și-acum. N-am reușit niciodată să iau 10 la tezele dumnealui. Și cu toate că e adevărat că notele nu contează (mai ales când nu ne convin, haha), pentru mine un 10 dat de el la teză ar fi echivalat cu... o medalie de onoare. 

- Știți, mereu am vrut să vă impresionez, i-am mărturisit în vară.

A surâs oarecum trist. 

- Da' de ce să mă impresionezi pe mine... tu ești singura persoană pe care trebuie s-o impresionezi. 

N-am reușit asta niciodată și am dubii serioase că se va întâmpla. 

23 iunie 2018. ”Ehei, mai știi tu cum era cu Ilisafta....?”

Pogoane de amintiri cu dumnealui.  Cu ochii minții revăd momente și momente, ca-ntr-un fel de caleidoscop din urmă cu foarte mulți ani.

... mi-a dat nota 2, după ce-mi uitasem caietul acasă și n-am putut prezenta tema. ”Muto”, m-a apostrofat știind cât de tare mă enervează apelativul, ”iaca ți-ai stricat media. Frumos îți mai șade. Nu-ți pria media 9, nu?”. 

... mi-a cărat ghiozdanul până la școală (aveam traseu comun, locuind în apropiere), când eram în convalescență după operația din clasa a IX-a.  

... am stat de vorbă, la o ședință de meditații, numai despre Eliade și Rebreanu. Erau autorii mei preferați din literatura română (ceea ce nu s-a schimbat nici acum) și am povestit împreună timp de două ore numai despre ei și scrierile lor. 

... m-a invitat la cofetărie, după admiterea la facultate. Nu mai știu de ce mă dusesem la liceu, trebuia să-i returnez niște cărți, parcă... ”Hai să te tratez c-o prăjitură”. 

... l-am vizitat acasă, în anul în care se împlinea un deceniu de la absolvirea liceului. Am vorbit mult și pe îndelete, la o cafea bună și o... cremă de whisky irlandez Baileys.

”Aoleu...”, a zis într-o zi, cercetând catalogul. ”Andrei, tată, ce-i cu notele astea la engleză?”.

Cel interpelat s-a ridicat.

”1, 1, 3, 7, 1, 1... ce-i cu numărul ăsta de telefon, măi băiete?” 😃

(În apărarea colegului, profa de engleză n-avea chiar toate ceștile-n dulap, vorba nemților. Cum respirai altfel decât voia 'mneaei, te scotea la tablă și până s-apuci să iei creta în mână, erai deja încondeiat în catalog. De altfel, colegul a remediat catastrofa, notele acelea nefiind nici pe departe un ”indicator” al abilităților sale în graiul lui Shakespeare). 

”Da' tu de ce vrei să te faci ziaristă”, a bombănit când eram prin clasa a XII-a. ”Scrii comentarii așa frumoase, faci analize literare bune, abordezi niște perspective interesante, nici la gramatică nu ești tocmai rea... Ziaristă, ce să-ți povestesc. Cai verzi pe pereți. De ce nu te faci profesoară de română?”. 

(După niște ani, mulți, am ajuns să-i dau dreptate. Nu c-ar fi trebuit să devin profesoară, dar caii verzi se confirmă).

... altădată m-a prins suflându-i unei colege, la ora de gramatică. Eram convinsă că-mi pune nota 1. N-a făcut-o.

- Pentru răspunsurile bune pe care le-ai dat mai devreme, aveam de gând să-ți pun 10. Nu-ți pun nicio notă. Să-ți fie rușine. 

M-a durut mult mai tare decât dacă mi-ar fi dat 1. Și evident că știa prea bine chestia asta. N-am mai suflat niciodată (în tot cazul, nu la orele sale).

Și multe, multe altele... pe care, din fericire, nu le-am uitat și nu le voi uita niciodată. Așa cum nu-l voi uita nici pe dumnealui. 

Că tot l-am menționat mai sus... ”Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi”, spunea Mircea Eliade.

Fie-vă somnul liniștit, domnule diriginte.