Pe tărâm american (XV): Greta ”pistolara”

După mai bine de jumătate de an de când a fost pus ”on hold” (sincer, nici nu-mi vine să verific exact cât timp a trecut de atunci), revin la serialul american. Și pentru că-n astfel de situații se impune o revenire ”în forță”, azi vă povestesc despre una dintre cele mai interesante experiențe de care-am avut parte - nu doar în Statele Unite, ci și-n general. 

Brace yourselves....

Da, vedeți bine și nu e niciun trucaj la mijloc. Yours truly a tras cu pistolul. Cu două de fapt, dacă e să respectăm adevărul istoric. Un 38 și un revolver Colt 45, thank you very much. 

Și nu doar c-am tras. Mi-am și încărcat singură arma. Nu știu cât de înțelept e să spun asta-n public, dar am făcut-o cu destulă dexteritate, având în vedere că eram la prima experiență de genul ăsta. 

Acum, dacă nu v-am băgat de tot în sperieți și dacă, așa cum sper, mai aveți curaj să citiți, să vă povestesc și cum a fost... 

Mai întâi, CUM de s-a întâmplat asta? Relativ simplu - printr-o amic de-al jupânului care locuiește în Los Angeles și care s-a gândit să ne ofere o experiență neobișnuită, ”made în America”, s-ar putea spune. Jupânul era curios, eu - sceptică. Asta până când am ajuns la centrul de trageri, unde inițial m-am speriat până aproape de-a izbucni în plâns. 

(Mi-a trecut relativ repede, după cum rezultă din imagininile de mai sus). 

Ceea ce m-a șocat a fost... cât de ușor era să faci rost de-o armă, la o adică. Nu ne-au cerut nici măcar buletinul. Tot ce aveai de făcut era să semnezi o declarație pe proprie răspundere, în care să bifezi DA sau NU la întrebări gen ”aveți vreo condamnare pentru uz ilegal de armă?” sau ”în prezent vă aflați sub influența unor medicamente de natură să vă influențeze starea psihică?”. Ha ha, ce acoperire legală perfectă. Vorba vine. În tot cazul, amicul s-a ocupat de toate - armament și muniție - și de echipamentul de care aveam nevoie: dopuri pentru urechi și căști. 

Cât timp a durat asta, eu m-am tot uitat prin jur. Pereții erau tapetați cu avertismente (între care cel mai important era că nu ai voie să ieși din cabina de tragere cu arma în mână; în acest caz, ar urma să se tragă asupra ta fără somație) și cu diferite paragrafe din legislația în domeniu. Într-o cutie de metal de lângă tejghea se aflau vreo 4-5 puști. Practic, oricine ar fi putut pune mâna pe ele. Mă simțeam vulnerabilă și complet expusă și cu mare plăcere aș fi luat-o la sănătoasa. Nu și jupânul - bărbat, deh - care era foarte curios de toată treaba.

”Dopurile de urechi ar trebui să fie suficiente”, a zis amicul și până să realizez exact ce se întâmplă, m-am trezit în spațiul de tragere. 

Și s-a chircit totul în mine. 

Oameni buni, zgomotul.... nu vă pot descrie în ce fel era. Acum înțelegeam mai bine de ce în filme lumea țipă când se trage în jur. Este infernal, e practic de nesuportat, îți penetrează creierul. Nu nimeream să-mi pun mai repede căștile... cu ele (având și dopurile) a fost considerabil mai bine. Dar mai mult n-aveam de gând să fac. Doar mă uit, tot ziceam. A fost nevoie de un pic de insistență din partea amicului și de asigurări repetate că va fi permanent lângă mine și nu mă va lăsa să comit vreo nefăcută, ca să am curaj să iau pistolul în mână.

E greu, e foarte greu. Mi-a arătat cum să-l încarc și cum să-l țin, mi-a explicat că-n momentul tragerii voi resimți efectul de recul până la umăr (motiv pentru care a trebuit să-l țin cu ambele mâini, altminteri existând riscul să-l scap). Mi-a spus cum să țintesc. 

And here you go...

După cum se vede, toată partea superioară a corpului se zdruncina când trăgeam. Nu reușesc să pun în cuvinte, e un sentiment... înspăimântător și fascinant în același timp.

La un moment dat, unul dintre cârligele care susțineau țintele de hârtie s-a desprins și un angajat a intrat în câmpul de acțiune pentru a pune cârligul la loc. Pentru asta ni s-a cerut să lăsăm armele în suport și să stăm la perete, cu mâinile la spate. Un alt tip, cu mâna pe armă, ne-a supravegheat permanent. După ce s-a reparat cârligul, ”mulțumesc pentru cooperare, puteți relua tragerea”. Huh.

Între timp trăsesem toate cele 6 gloanțe, așa că trebuia să scot cartușele trase și să încarc din nou. Aspect surprinzător și pentru mine, nu am îndrăznit să o fac, iar de data asta nicio insistență nu m-a mai convins. Nu pot și nu pot, mi-e frică. ”Dar de ce ți-e frică, de fapt”, mă întreba amicul, ”ai tras toate gloanțele, practic în momentul ăsta pistolul nu e decât o bucată inofensivă de fier”. Nu aveam un răspuns, dar știam una și bună, mi-e frică de el și basta. Ceea ce nu m-a împiedicat să-l încarc din nou după aia (ceea ce chiar putea fi periculos). Femeile și armele, ce vreți 🙄

- De ce ai face asta ca hobby? l-am întrebat ulterior pe amic.
Remarcasem traficul foarte intens de la centrul respectiv. Foarte multă lume, de toate vârstele, oameni în mod evident entuziasmați să se afle acolo și nerăbdători să tragă la țintă.
- Îți răspund tot cu o întrebare: la ce te-ai gândit în timp ce trăgeai?
Am cugetat nițel.
- La nimic, am zis. Eram preocupată doar să țintesc cât mai bine. În rest, mintea mi-era complet golită de orice gând.
- Ei vezi... despre asta e vorba, de fapt. Trasul cu arma e o formă de relaxare totală și de-aia e atât de popular.

Probabil avea dreptate, dar eu nu mi-aș dori să mai fac așa ceva. Sunt pe deplin mulțumită să rămân cu amintirea unei experiențe absolut ieșite din comun.

PS: țin să menționez că n-am țintit chiar rău 😃