Și totuși... Paris 🙂

M-am ”ținut de cuvânt” nescriind toată săptămâna, dar, după cum anticipasem, nu am avut răgaz pentru asta. Așa cum vă spuneam, am dat o raită la Paris, experiență care s-a dovedit foarte benefică. De asemenea, și la birou lucrurile se prezintă mai bine, așa încât pot spune că momentan sunt într-o stare de spirit semnificativ mai bună decât la postarea precedentă. 

Așadar... Paris 🙂 despre care, iată, scriu chiar azi - de Ziua Franței. Nu pot spune că avusesem mari emoții, având în vedere starea de spirit în care plecasem și faptul că mă duceam tot să muncesc. Însă când am ajuns acolo și am văzut Sena, am simțit un mic fior. N-am ajuns la Turnul Eiffel, dar Parisul (pe care l-am vizitat, drept că destul de sumar, acum 16 ani) nu se rezumă la asta, chiar dacă e simbolul său incontestabil. 

Marți seara n-am văzut prea multe - ajuns spre seară, cazat, cinat la o terasă din apropierea hotelului și somn de voie. Miercuri dimineață însă, pornind spre birou (eram cazată la un alt hotel decât colegii, având în vedere că nu fusesem plănuită de la început pentru delegația asta, ci doar cu numai câteva zile înainte), am simțit așa, că plutesc într-un balon roz. Aerul capitalei franceze este inconfundabil și irezistibil. ”Bonjour, Paris”, m-am trezit că-i spun în șoaptă, cu un zâmbet până la urechi. 

Google Maps mă enervează uneori, dar m-a scos la liman și-am ajuns fără emoții în Business Centre (zona Grande Arche - La Défense), pe care o vedeam în premieră. Am făcut ochii maaaaari și-am zis și eu ca țăranul care-a văzut girafa la zoo - așa ceva nu există!

Zona este absolut fabuloasă. Dacă n-ai ști că ești la Paris, te-ai putea crede lejer în Los Angeles, de exemplu. Ziceți voi dacă n-am dreptate: 

În dreapta, Grande Arche 

Într-una din aceste clădiri, pe-o suprafață de câteva etaje care părea desprinsă din decorurile serialului ”Suits”, se află sediul central al companiei unde lucrez. Mi-am permis un scurt moment de auto-mulțumire, după care m-am scuturat din reverie și-am luat ziua în piept. 

Echipa din Paris e în cea mai mare parte senzațională. Oameni tineri, binevoitori, deschiși, toți vorbitori de engleză (dar între ei vorbeau în franceză, motiv pentru care după vreo 3-4 ore - interval în care jonglasem cu ai mei în germană și cu parizienii în engleză - m-am pomenit că vorbesc în toate trei limbile). Curat borș lingvistic, pupa-m-aș pe frunte de poliglotă să mă pup 🙄

Am avut mai multe ședințe de prezentare (a mea și-a lor, deopotrivă), am și lucrat cu ei în anumite module, mi s-au arătat lucruri noi. La prânz îmi auzeam stomacul chiorăind și creierii făcându-se ostropel - așa că am ieșit cu două colege pariziene la masă. 

- Unde mergem? La grec, la libanez, la vietnamez, la italian, la chinez sau la japonez?

Am făcut ochii mari (da, iar). Asta zic și eu pauză de prânz... Noi n-avem în Hamburg nici măcar un amărât de automat de sandvișuri, ce să mai vorbim de restaurante unde să mergi să mănânci. Sediul e în zona industrială și nu are niciun local în preajmă. Dacă nu vii cu mâncare de-acasă, mori de foame. 

S-a votat vietnamezul și-am mâncat somon la grătar pe pat de ananas caramelizat. Trai greu, vă spun. Mai ales că toate mesele au fost decontate de firmă. De-a dreptul revoltător.

Întorcându-ne în birou, m-a abordat directoarea de divizie, șefa șefului meu *cacumarveni*. N-o pot asocia vreunui personaj anume, așa că până-mi vine vreo idee, să-i spunem Madame.

- Vai, Greta, nice to meet you, blabla. 

Dada, și eu leșin de entuziasm. 

- Mi-ar plăcea să stăm un pic de vorbă, să te cunosc mai bine....

Oh, da, cred că mai leșin o dată. 

Din fericire, avea multe alte probleme fenomenal de importante de rezolvat, așa că m-a scutit de augusta-i companie. Mi-am văzut de treburile mele, dar interacțiunile inedite nu se terminaseră încă.

Cum ieșeam de la o discuție cu un coleg de la departamentul de IT, mă abordează un tip la vreo 60+ de ani, în costum și cravată ecosez. 

Ecosez. Cine naiba mai poartă azi cravate ecosez?

- Hei, un chip nou, n-am fost prezentați încă, sunteți probabil o colegă de la Hamburg?

Îmi mut privirea de la cravata ecosez și mă prezint. 

- Oh. Greta is Great. Isn’t this a super anagram? A great anagram!

Eu eram gen 🙄😏 M-am întors în birou clătinând din cap, mare-i Grădina și mulți fac anagrame prin ea.

- Ah, zice un coleg care surprinsese momentul prin peretele de sticlă al încăperii, văd că l-ai cunoscut deja pe Leroy.  

În jurul capului meu se desenă pe dată un semn de întrebare.”Qui de la f*ck e Leroy?” (asta am zis-o în gând).

- E unul dintre șefii cei mari, mă lămuri colegul. 
Phew. 

Seara m-am întors pe jos la hotel (după ce-am socializat cu toată lumea la un pahar de vin, m-am fofilat când am socotit că am stat suficient cât să nu lezez vreo demnitate). Era cald și îmi plăcea să merg agale prin Paris. Lângă hotel am găsit o terasă unde am băut o limonadă, o cafea mică și am mâncat o Lava Cake. 
Grea viață, v-am mai zis.

Joi am observat și cele două opere de artă modernă din zonă. Mă rog, vorba vine ”artă”.

A doua e-n mod evident un deget a cărui semnificație admit că mi-e necunoscută, iar prima... hotărât lucru, habar n-am ce reprezintă. E artă, dom'le, ce nu înțelegeți? Poți să pui o mușama cu pătrățele albastre, s-o numești ”Perspective” și aia se numește artă.
(No joke, exact așa o mușama pictată cu pătrățele, mare cât s-acopere juma' de perete, am văzut acum mulți ani - la expoziția ”Umbre și Lumini. Patru secole de pictură franceză”, pentru care Muzeul de Artă din București a împrumutat vreo 70 de lucrări de la marile muzee de artă din Franța). 

Am mâncat foarte bine și la cantină - da, acolo au așa ceva, nu ca sărakii (sic) din Hamburg - și am cugetat că suntem discriminați. Sediul e unde s-agață harta orașului în cui, clădirea noastră e austeră, nu avem niciun serviciu de catering sau ceva asemănător, nici măcar un dozator de apă, ar trebui să facem grevă. Scandal. 

- Vorbești și franceză? m-a interogat Madame când m-a prins în lift.
I-am elucidat că nu. 
- Désolée', a oftat ea în graiul lui Voltaire.
Ei, las' că-ți trece. 

- O să-mi fac timp pentru tine azi, m-a informat ea (în engleză, désolée fiind că nu vorbesc franceză). Vai, dar nici n-am putut dormi de nerăbdare, cugetam eu (not). Spre norocul meu, a avut altele de rezolvat și s-a făcut ora de plecare fără să am parte de tête-à-tête cu onorabila.

”À bientôt, Paris!”, i-am zis în drum spre aeroport, mirându-mă și eu că mi-am amintit expresia. E uluitor cum revin abilitățile de-a înțelege - și chiar de-a vorbi - o limbă străină, dacă ai știut-o cândva. Și eu eram destul de bună la franceză. Dar asta a fost prin liceu, adică în paleoliticul timpuriu. 

În avion spre casă am avut parte de cele mai crunte turbulențe pe care le-am experimentat vreodată - niște goluri de aer atât de brutale, încât a fost.. într-un fel. Pur și simplu îmi fugea scaunul de sub mine, dacă mă-nțelegeți. Nu m-am gândit că s-ar putea întâmpla ceva, dar o colegă de-a mea era în pragul unui atac de panică.

Trăgând linie, Parisul a fost o experiență folositoare și, cu toate că a fost foarte obositor, acum mă bucur că șeful meu a insistat la Madame să merg și eu. Am cunoscut colegii din toate departamentele, am mai învățat câte ceva și mi-am făcut ”intrarea”, cum s-ar spune. Mi-a mai venit oarecum inima la loc, după cum spuneam la începutul articolului. Nu știu cum va fi mai departe, însă parcă am căpătat un pic de curaj. 

Acestea fiind zise, voi încheia acest articol în spiritul zilei de azi: Vive la France! 🙂