Aventurosul demers de a-mi găsi un coafor în Hamburg

Una dintre problemele pe care le am în perioada asta (și să nu vă prind că râdeți! Vă poftesc să consimțiti la doleanța mea, cum ar spune Caragiale) constă în faptul că deocamdată demersurile de a-mi găsi un salon de coafură mulțumitor au dat chix. N-aș putea spune că am pretenții exagerate, poate chiar dimpotrivă; dar chiar și așa, deocamdată am acumulat numai ”așa nu”-uri.

Strict din punctul ăsta de vedere vorbind, trebuie să admit că în Bayreuth am fost foarte norocoasă. După câțiva ani de mers la un coafor de tipul ”bandă rulantă”, adică unde-n principiu nu aveai nevoie de programare și te smocăiau foarte repede ca să nu ții mult timp scaunul ocupat (dar era ieftin și-mi convenea), am descoperit întâmplător ”cheia de boltă”, la un salon patronat de un cuplu de turci. 

A fost perfect și dacă nu m-aș fi mutat, n-aș fi renunțat la ei niciodată. Consiliere profesionistă și orientată spre client (adică ținând cont de dorințele mele, dar și de caracteristicile părului), produse de foarte bună calitate, serviciu impecabil (numai tunsoarea dura vreo 45 de minute, cu maximă atenție la detalii), sfaturi bune care mi-au fost de-un real folos, atitudine prietenoasă... pe scurt, genul de coafor unde-ai rămâne client constant pentru tot restul vieții. 

Dar m-am mutat, deci ne-am îmbrățișat și-am plecat având inclusiv ”rețeta” pentru vopsea (pentru mine se folosea o combinație de două nuanțe), ca să pot rămâne fidelă culorii. La vreo lună după mutare, când am decis că ar fi vremea să merg din nou, am hotărât - înțelept, credeam eu - să evit orașul, unde-mi închipuiam că au prețuri astronomice și să mă orientez mai degrabă spre periferie. Dacă sunt mai modest situați, vor fi cu atât mai motivați să-și servească bine clienții, pentru ca aceștia să fie mulțumiți si să revină. 

Așa cugetam eu, debordând de înțelepciune și pragmatism 🙄 Cât de tare mă-nșelam, aveam să descopăr nu peste mult timp. Salonul pe care-l alesesem e localizat la vreo 15 kilometri de centrul orașului, într-un complex comercial. Curat, dar nu din cale-afară de luxos, deci părea să fie ce căutam. A, și bonus - pe Internet găsisem o ploaie de recenzii entuziaste, așa că aveam toate motivele să fiu optimistă. 

Coafeza care urma să se ocupe de mine (sau stilista, mă rog - ne deterăm naibii) nu puncta glorios la capitolul interacțiunii cu un nou client. 

- Da, da, aveți un ton de șaten.

(Am fost profund impresionată de perspicacitatea dUamnei. În fine...). Scot la iveală bilețelul pe care-l aveam de la draga mea coafeză din Bayreuth și detaliez: un șaten deschis, uitați amestecul, timp de acțiune cam jumătate de oră pentru rădăcini, apoi încă 20 de minute pentru uniformizare, bla-bla). Dacă nu aveți vopseaua asta pe stoc, putem folosi un echivalent, adaug eu plină de solicitudine. Ai fi zis că ea era clienta, nu eu.

- Da, da, vă aduc un catalog să vă alegeți culoarea pe care o vreți. 

- Păi știu deja ce vreau.... zic, dar vorbeam în pungă, cucoana plecase deja după catalog.

După oarece frăsuneli alegem ceea ce părea să fie culoarea mea, fac cruce cu limba să nu-mi iasă nuanța oului de rață și s-apucă de treabă. Nu mă simt deloc în largul meu, mă ustură cam tărișor pielea capului, m-a mânjit cu vopsea maro pe frunte și tâmple (unde mă ustură, de asemenea). 

Îi spun și o rog să șteargă vopseaua de pe față. 

- Vă șterg la sfârșit, nu are rost acum că oricum vă mai murdăriți (ha???) și de fapt nu vă ustură atât de tare, vi se pare. 

POFTIM? 

- Sau mă rog, poate sunteți mai sensibilă, pufnește ea agasată și mă freacă la repezeală cu un tampon umed pe frunte - nu cât să șteargă toată vopseaua, dar suficient ca să văd că m-am înroșit serios. Iau tamponul și tapotez ușor pielea, scrâșnind din dinți. Deja hotărâsem că nu mai calc pe-acolo. 

A terminat de aplicat vopseaua, e o nuanță vizibil mai închisă decât aveam eu, însă nu-mi mai făceam iluzii. După jumătate de oră se trece la uniformizare (adică se aplică restul de vopsea și se piaptănă pentru ca vopseaua să se întindă, obținându-se o culoare unitară), dar mă trage atât de tare de păr că aproape-mi dau lacrimile.

Trecem la spălat, o chestie care mie de regulă îmi place enorm - e relaxare pură, masajul acela mi se pare încununarea unui răsfăț. N-a mai fost cazul de data asta, individa n-a masat, ci a frecat cu îndârjire pielea oricum iritată de vopseaua agresivă. Am răsuflat ușurată când s-a terminat chinul spălatului. 

M-am cercetat în oglindă. Clar nu era nuanța mea, cea pe care mi-o doream, dar măcar nu arăta de speriat, deci... ok, fie.

Hai la tuns. Explic eu cum vreau - bob lung, în scări (pentru că e foarte des și nu ”cade” bine altfel), filat. 

- Da, mă rog, eu nu l-aș tunde în scări, dar cum vreți dumneavoastră. 

Aha, și dacă-ți ziceam că vreau punk și ras într-o parte mă tundeai așa fără să-ți dai deloc cu părerea? În fond tu ești expertul aici, nu eu. Bilă neagră, dar nu mai conta, măcar să nu iasă dezastru, că pe-acolo oricum nu mă mai prinde. 

Tunsoarea a durat exact 7 minute pe ceas. Ce filat, ce aranjat, țac-țac din foarfecă, bine-pa. Practic nu a tuns, a retezat. Din fericire tunsoarea de bază e una foarte reușită, așa că n-a stricat prea mult. Am suspinat amintindu-mi de draga mea turcoaică. Trei sferturi de oră pigulea, când termina arătam numai bună pentru o ședință foto la ”Vogue”. Fuse și se duse.

”Prețul se calculează pe gramul de vopsea și, desigur, manopera”. Mda, ce să zic, poate-ar fi fost frumos să informați clientela referitor la strategia de concepere a prețurilor. 120 de euro a costat și, la tratamentul de care-am avut parte, a fost jaf la drumul mare. 

Să-mi schimb strategia, cuget eu, în continuare înțeleaptă 🙄 Dacă am fost atât de mulțumită la un salon turcesc, ar fi o idee bună să caut tot turci. Identific un salon nu foarte departe de gara centrală și dacă la salonul anterior găsisem o ploaie de recenzii favorabile, aici era, ei bine, tornadă. Senzațional, nemaipomenit, minunat, fabulos și alte epitete. Taci că am noroc, zic, slăviți fie Allah și profetul, cum l-o fi chemând.

Mă cam sâcâia un aspect, totuși... Pe site nu aveau afișat niciun preț și, pentru că mai nou mă cheamă Stan-Pățitul, am zis să dau o raită pe acolo, să-mi fac o idee, să iau pulsul locului. Să nu mă mai duc la coafor ca musca la arat.

Așa că am fost sâmbăta asta în recunoaștere și sărind direct la concluzie, nu știam cum să nimeresc mai repede ieșirea. Salonul era de fapt o speluncă destul de murdară. Patronul s-a interesat într-o germană destul de aproximativă ce vreau și m-a îndrumat ”în spate, la Matilde”. 

Am dat la o parte o perdea soioasă și am intrat într-un separeu strâmt (cu doar două locuri pentru coafat), unde era înăbușitor și persista un miros înțepător de vopsea. O fată își cocea capul sub o cască de aia cu aer cald. Nu exista nicio fereastră și dacă ar fi să descriu locul acela într-un singur cuvânt, acesta ar fi ”sordid”. Antemenționata Matilde - care era acel gen de persoană vopsită blondă, cu toate că are pielea măslinie - m-a luat din prima la per tu, că doar păscuserăm curcile împreună, ce naiba.

- Ce vrei?

Ăăăă... să spăl putina? Îi spun, totuși - o programare pentru vopsit și tuns. Da, când vreau eu. I-auzi. Nu mai voiam, dar ea nu știa asta. Ca să-mi satisfac totuși curiozitatea, întreb de prețuri (pe care nici acolo nu le văzusem pe nicăieri afișate, ceea ce mi se părea dubios de-a dreptul). 

Matilde se uită cam suspicioasă.

- Păi nu știu, câte culori ai? 

Până s-apuc să mă feresc îmi pune mâna pe păr, mijind ochii. 

- Văd că te faci în două culori. 

Alo, madam, am doar una (a crescut foarte puțin, deci rădăcinile abia dacă se văd - și diferența e practic insesizabilă, dar oricum am o singură culoare!). Aparte de asta, momentul a fost penibil. Nu știu unde-a văzut ea două culori, cred că vedea dublu sau ceva. Am plecat fără să mai aflu prețul, pe care oricum a evitat să mi-l comunice. Evident, nu m-aș lăsa pentru nimic în lume pe mâna ălora, sper ca Allah și profetul să dea dovadă de înțelegere. 

Prin urmare, încă n-am un coafor stabil și habar n-am pe ce criterii ar trebui să-l caut. E clar că recenziile de pe Internet nu sunt un reper demn de încredere. Probabil o să mai caut aici, în apropiere de casă. Până una-alta, stau și cuget.