De Paști, de suflet

Ciudate Sărbători Pascale, dar pe de altă parte, nu cu mult mai diferite față de cele pe care le-am sărbătorit noi în anii precedenți (era să scriu î.C., noul acronim pentru ”înainte de Corona” 🙄). N-am resimțit acut nici faptul că ne-am văzut părinții doar pe Skype - suntem obișnuiți cu asta, nici că n-am ciocnit ouă cu apropiații, nici că n-am avut pască și cozonac - ok, admit că de pască făcută de bunica mi-e dor, dar asta nu e ceva nou... În alte condiții, probabil am fi căutat o biserică românească în Hamburg și-am fi mers la Înviere. Va fi timp și pentru asta, în anii ce vor veni. Important e să ieșim cu bine din situația deopotrivă ciudată și periculoasă în care ne aflăm.

De gătit, am meșterit ieri ardei umpluți, ca să nu spun că n-am făcut și eu ceva. Miel nu mâncăm, în loc de pască am fi putut lua o tartă cu brânză - dar la 500 de calorii felia, ne lipsim, așa că basta. Ardeii au ieșit foarte buni, nu că s-ar fi putut pune la îndoială imensu-mi talent gastronomic (care este) 😏

Sper că voi și ai voștri dragi sunteți bine, chiar dacă la distanță unii de alții, prin forța împrejurărilor. Sănătatea este o binecuvântare, dar acum am devenit cu toții mai conștienți de acest lucru. 

Nu m-am abătut nici anul ăsta de la ceea ce pare să-mi fi devenit tradiție - de dimineață, am ascultat Simfonia a II-a de Mahler, cunoscută și sub denumirea de Simfonia Învierii. Este despre sensul vieții, despre viața de după moarte și despre regăsire.

”Mehta are acel ceva ce nu poate fi descris”, mi-a spus pe Facebook o doamnă care este profesoară de flaut, la postarea unde pusesem clipul de mai sus. Mi-a făcut o bucurie imensă, ca de fiecare dată când mă intersectez cu oameni care-l admiră pe Zubin 🙂 

Dacă aveți răbdare, ascultați măcar prima parte; este de-o frumusețe răscolitoare.

V-aș mai lăsa și cu un mic fragment din ”Quo Vadis”; este acea parte care, în urmă cu două decenii când am citit pentru prima dată cartea, m-a făcut să îngenunchez și să mă rog așa cum n-o mai făcusem de foarte multă vreme.

”Nu așteptară mult. Deodată, răsună larma stridentă a trompetelor de alarmă și la semnalul acesta se deschise poarta de gratii din fața podiumului împăratului și se năpusti în arenă, însoțit de larma bestiarilor, un zimbru german monstruos, purtând pe cap trupul gol al unei femei.
- Ligia! Ligia! strigă Vinicius.
Își duse mâinile la tâmplă și se crispă ca un om străpuns de lance și cu o voce horcăită, neomenească, începu să repete:
- Cred! Cred! Christos! O minune!
Nici nu simți că în clipa aceea Petronius îi acoperi capul cu toga. I se părea că moartea sau durerea îi luase vederile. Un gol imens se căscă în el. În cap nu mai avea niciun gând. Doar buzele-i repetau în neștire:
- Cred! Cred! Cred!...

Dintr-odată, amfiteatrul amuți. Curtenii se ridicară toți ca unul de pe locuri, căci în amfiteatru se petrecea ceva extraordinar. Ligianul cel umil și gata de moarte, văzând-o pe prințesa lui între coarnele fiarei sălbatice, sări ca ars și cu spinarea arcuită începu să alerge dintr-o parte spre fiara furioasă.

Mulțimea scoase un strigăt scurt de uimire, apoi se adânci în tăcere. Ligianul ajunsese la zimbrul dezlănțuit și-l apucase de coarne.

- Privește! strigă Petronius, smulgând toga de pe capul lui Vinicius.

(....)
Fiara se prăbuși la pământ cu grumazul frânt”. 

“Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu?” (Luca 24:5)

Hristos a Înviat, dragii mei.