marți, 23 iunie 2020

”Agatha Christie - Jurnalul Secret”


Pentru un cititor avid al celei cunoscute drept ”regina incontestabilă a romanului polițist”, puține titluri ar putea fi mai tentante decât ”Agatha Christie - Jurnalul Secret”, unde John Curran a analizat cele 73 de caiete ale autoarei, în care aceasta și-a făcut notițe și schițe pentru majoritatea scrierilor sale. 

Am început să o citesc cu nerăbdare și voluptate, iar acum că am terminat-o sunt cam... nehotărâtă. Nu știu dacă-mi place sau nu. Cert este că nu aș recomanda-o decât unui cititor pasionat al autoarei (lesne de înțeles -  cartea e plină de spoilere), dar chiar și cunoscându-i bine opera, poți obosi citind. Sunt mult prea multe amănunte, iar de unele dintre ele chiar ne-am fi putut lipsi.
(Disclaimer: articolul ăsta nu conține spoilere, așadar puteți citi fără grijă 🙃).

Paradoxal însă, asta este exact în spiritul Agathei Christie. Dacă ar fi să rezumăm într-un singur cuvânt ce stătea la baza procesului ei de creație, acest cuvânt ar fi cu siguranță ”haos”. Pe cât de obsedat e Hercule Poirot de ”ordine și metodă”, pe atât de străine îi sunt aceste concepte creatoarei lui. Haosul îi stimula imaginația incomparabil mai mult decât ar fi făcut-o o muncă sistematizată, dar rigidă. Acest lucru este cât se poate de bine cristalizat în caietele ei de notițe, pe care autorul le-a parcurs de zeci de ori, încercând să le pună cap la cap. 

Bunăoară, schița unui roman era începută în caietul nr. 8, întreruptă și continuată în caietul 17 cu lista personajelor și tipul de otravă ales, iar deznodământul schițat în caietul 12. Ceva absolut firesc pentru Agatha Christie, ca și faptul că folosea caietele de notițe nu doar pentru a-și schița poveștile, ci și pentru planificarea activităților de zi cu zi. 

Prin urmare, astfel de scrieri apar foarte frecvent: 
”Doamna U. vede pe cineva pe fereastră - ar putea fi 
- noua servitoare
- o străină provenită din Orientul Mijlociu
- elevă
- părinte
Cine e victima 
- o elevă (cine)
- o amantă
Piept de gâscă și pește / livrare (data?)
Rosalind balet / 15:00
Crima - ar putea fi victima greșită
Poirot pune întrebări  - când s-a tras de fapt și unde e glonțul
Ceai la doamna Thompson pe 14”. 

Agatha Christie ar fi zis că astfel de notițe sunt cât se poate de logice - câteva idei preliminare despre ceea ce avea să devină romanul ”Pisica printre porumbei”, planificarea unor cumpărături și a orei de balet a fiicei sale Rosalind, o idee despre ”Moarte pe Nil” și o notiță despre un five o'clock. Ce e neclar, mă rog? 😀
Sunt cu atât mai de apreciat răbdarea, munca titanică și profunzimea cunoștințelor lui John Curran, care i-au permis să ”decodifice” conținutul caietelor (se impune menționat și faptul că Agatha Christie avea un scris de mână aproape indescifrabil, dar care s-a îmbunătățit oarecum, în mod ciudat, cu trecerea anilor). Cu toate acestea, el nu a reușit să scrie captivant și cred că autoarea ar fi fost destul de dezamăgită dacă ar fi citit cartea. 

Pagină dintr-un caiet
Pentru cunoscători este cu atât mai interesant însă, cu cât descoperă că Agatha Christie plănuise mai multe deznodăminte pentru anumite cărți și e inedit să vezi că de fapt criminalul ar fi putut fi la fel de bine altcineva, iar intriga n-ar fi pierdut cu nimic din substanță. ”Noapte nesfârșită” este poate cel mai bun exemplu în acest sens. 

Ca o notă de orgoliu personal, pe măsură ce citeam mă gândeam tot mai mult la un anumit personaj prezent în mai multe cărți: scriitoarea Ariadne Oliver, care-l ajută (sau după caz, uneori îl încurcă) pe Poirot în unele dintre investigațiile sale. Femeia aia, deși fabuloasă, e însăși definiția zăpăcelii și-a împrăștierii, încât mă gândeam că n-ar fi de mirare ca, prin intermediul ei, Agatha Christie să se fi reprezentat de fapt pe sine. 

Ulterior, aveam să aflu că așa și era. Însăși frustrarea autoarei de a-l fi făcut pe Poirot belgian (”habar n-am de ce-am făcut asta, ce știam eu despre belgieni, mă rog?”) și menționată în ”Autobiografie” se reflectă în frustrarea doamnei Oliver, al cărei erou este un detectiv finlandez (”nu știu nimic despre finlandezi și l-am împopoțonat cu o groază de manii, cu care nu mai știu cum să mă descurc!”).
Desigur... ne putem gândi imediat la un alt detectiv plin de manii. Monsieur Poirot, evident!

Un alt aspect inedit este că autoarea - a cărei imaginație era neverosimil de fertilă - a avut sute de idei pe care le-a lăsat baltă pe moment, numai pentru a le relua și a le fructifica un număr de ani mai târziu. Așa, ca un germene care a rămas undeva în urmă, în aparență abandonat, dar de fapt niciodată uitat. 
Ceea ce-a făcut demersul autorului mult mai dificil este că Agatha Christie nu avea mereu caietele de notițe cu ea și, dacă-i veneau idei, nota pe ce apuca - pe bilete de autobuz, pe marginea vreunui ziar, pe spatele unor rețete etc. Ulterior scria continuarea în primul caiet de notițe pe care-l avea la îndemână, deci poftim de fă legătura dacă poți... Dar tocmai în acest haos a rezidat, de fapt, genialitatea ei. 

Pentru mine, cartea aceasta a fost un excelent prilej de recapitulare a unora dintre cărțile pe care le citisem cu mulți ani în urmă și pe care le uitasem. Nu cred că mă voi mai întoarce vreodată la ea, dar mă bucur că am citit-o, fiindcă astfel am putut întrezări o parte din geniul Agathei Christie. Fiindcă, fără teamă de cuvinte mari, pot spune că a fost cu adevărat o scriitoare genială. 

În încheiere, vă las cu o listă de cinci șase cărți care pentru mine sunt în top și care cu siguranță merită citite. Le-am selectat astfel încât să includ toți detectivii ei consacrați (mai puțin Parker Pyne, care mie mi se pare cam nesărat). 

- ”Zece Negri Mititei”
Este unanim considerată cea mai bună carte a Agathei Christie și însăși autoarea era încântată de ea, deși spunea că i-a fost foarte greu să o scrie. Intriga e teribil de complexă și numai un scriitor într-adevăr iscusit ar fi putut duce așa ceva la capăt. 
- ”Moarte pe Nil”
Mie mi se pare una dintre cele mai bune cărți cu Poirot - și concurența e serioasă...
- ”Misterul din Caraibe”
Nu prea mă dau eu în vânt după Miss Marple (mi se pare o bătrânică nițel cam prea băgăcioasă), dar efectiv am devorat cartea asta. 
- ”Adversarul Secret”
Tommy și Tuppence sunt adorabili, iar povestea asta, pe lângă o intrigă magistrală, are și un umor realmente savuros. 
- ”Omul în costum maro” 
Nu include pe niciunul dintre detectivii menționați, dar intriga și umorul o fac absolut irezistibilă. 
- ”Muncile lui Hercule”
Inițial aveam de gând să pun doar cinci cărți, dar mi-am dat seama că nu pot să nu includ și această colecție de nuvele cu Hercule Poirot, care - după cum spune și titlul - fac trimitere directă la mitologia greacă. Mitologie de care am fost, sunt și voi fi pentru totdeauna îndrăgostită. Iar felul în care Agatha Christie a brodat intrigile în jurul celor 12 munci mitologice este fantastic.

Ca de obicei, am scris mai mult decât aveam de gând, dar având în vedere subiectul cărții, cred că pot fi iertată pentru kilometrica postare... 🙂

8 comentarii:

Ioana spunea...

Nu am citit-o decât pe dna Ojog Brașoveanu... Nu ma pasionează cărțile polițiste prea tare, insa cum îmi plac autorii romani (vechi, ca am încercat și câțiva contemporani și fără excepție au fost dezamăgitori), am zis sa încerc. Și mi-a plăcut. Bine, nu toate cărțile... Nu o suport pe Melania, e un personaj, sa nu zic baba, prea ciudat pentru gustul meu. E un "ciudat" nesuferit.
Poate cândva o sa citesc totuși și ceva de Agatha...
Au fost diverși care au încercat sa explice sau sa descifreze personalități de genul asta,sa facă filme... E dificil. E dificil fiindcă au avut un ceva special ce nu poate fi copiat și redat de altcineva.

Greta spunea...

Oh, sunt un mare, mare fan al doamnei Ojog-Brașoveanu! Din multe cărți aș putea da autodictare... în special din cele cu Minerva Tutovan, pe care o prefer Melaniei, e mai pe gustul meu (cu toate că și eu am urât matematica, deci probabil ar fi fost și pentru mine un coșmar să am asemenea șefă, cum e și pentru Dobrescu :D).
De altfel am scris cu mulți ani în urmă un articol în care am încercat o paralelă între cele două scriitoare - cu regretul că scrierile doamnei Ojog-Brașoveanu nu s-au putut bucura de un binemeritat destin internațional:

http://scrisori-de-sertar.blogspot.com/2011/12/incontestabila-nedreptatita.html

Ioana spunea...

Oo da, deși sincer, traduse cuvintele ei nu ar fi avut același haz. O suna patetic dar.. Cred ca doar în română poți avea acel sentiment de "străduța aceea îngustă din București unde ultima raza de soare mai zăbovește înainte de a..
" sau "o doamna la 30 de ani care începuse deja sa capete rotunjimi puhave..." adica na.. Oi fi subiectiva poate ca..
Știi filmul romanesc Șantaj? Pentru mine a fost cumva o revelație sa o vad pe Ileana Stana Ionescu în rolul Minervei. Mi s-a părut geniala ca figura pentru personaj.

Ioana spunea...

Si da... Si eu am făcut la fel când am descoperit-o, am ras cărțile una după alta. A scos adevărul la un momentdat colecția cu ea, ceea ce m-a ajutat sa completez din ele.
Oricum am fost surprinsa sa descopăr ca nu doar ca exista oameni carora nu le place dna Ojog, dar o fac de toată rușinea spunând ca e repetitiva samd. E drept, da, are anumite ticuri, insa asta da cumva senzația de... Da ba ea e...

Greta spunea...

Da, cred că ai dreptate. Nu văd cum s-ar putea păstra în traducere savoarea unor expresii precum ”avea o față de confort 3” sau ”nasol momentul, mișto coliva” :D, două exemple care-mi vin acum pe moment... Astea, și multe altele de același gen, sunt prin excelență autohtone și tocmai în asta constă farmecul lor.
Da, am văzut filmul, a fost interesant să-i atribui un chip Minervei și Ileana Stana Ionescu a fost magnifică în rol, chiar dacă n-o regăseam în ea pe Minerva întru totul. Țin minte cât puteam râde dând peste exprimări precum ”nasul Minervei o cârmi la stânga” (altă expresie cu greu traductibilă, că veni vorba). Cumva anumite grimase ale actriței îmi păreau forțate, ca și cum le făcea fiindcă asta făcea Minerva, dar nu i se potriveau pe deplin...
Cert e că mi-aș dori ca toate romanele și nuvelele doamnei Ojog-Brașoveanu să fie ecranizate. Ce mai deliciu ar fi!

Greta spunea...

Ah, Agatha Christie e mult mai repetitivă, asta pot zice cu siguranță. Și nu bag de seamă să fi deranjat pe nimeni chestiunea.
Sincer, nici nu-mi găsesc cuvintele pentru a exprima cât de mult îmi plac scrierile doamnei Ojog-Brașoveanu. Am citit tot și de mai multe ori, mai puțin vreo 2 romane istorice (nu prea sunt pe stilul meu, deși sunt excelent scrise, însă nu mă regăsesc deloc în ele) și colecția ”Povestiri de noapte bună”, de care am auzit, dar pe care nimeni nu pare s-o fi citit sau măcar s-o fi văzut vreodată. Am tot cercetat, dar nici urmă de ea. Unii spun că povestirile au fost reeditate în volumele de nuvele (”Grasă și Proastă” și ”Bărbații sunt niște porci”) și că de asta nu s-ar găsi, dar nimeni nu știe precis.
Dacă-ți mai lipsește vreo carte, le am pe cele mai multe în format electronic și cu tot dragul ți le trimit dacă vrei :)

Anonim spunea...

Topul meu Agatha Christie:
1. They came to Bagdad
2. Crima din Orient Express
3. Craciunul lui Hercule Poirot
4. Omul in costum maro
5. De ce nu l-au intrebat pe Evans?
6. Moarte pe Nil
7. Crima in Mesopotamia
8. The mirror cracked from side to side (singura ancheta a lui Miss Marple pe care am apreciat-o, nu stiu de ce nu mi-au placut).
In general prefer romanele scrise in anii 30, cele de dupa razboi si mai ales cele de la batrinete nu mai au acelasi nerv, sint cam trase de par.
Cit despre ROB, preferata mea all time este "320 pisici negre" (ah, Ned Morton!), apoi "Al cincilea as" (Ah, Gri-Gri, ce pacat ca nu a existat o urmare!!),"Omul de la capatul firului" (cu inegalabilii Minerva, Dobrescu si papagalul Kheops) si "Cocosatul are alibi". N-am reusit niciodata sa aderez la romanele istorice. Si m-au enervat copios romanele de dupa Revolutie - personaje caricaturale, intrigi aberante, deznodaminte stupide, limbaj neverosibil de teatral.
Jual

Greta spunea...

Citindu-ți comentariul, realizez că nu mai țin minte deloc ”They came to Bagdad”. Dar deloc-deloc. Musai să o recitesc.
”320 de pisici negre” e ceva de vis, Melania at her best :))) ”Cocoșatul” nu prea m-a prins însă...
Mie romanele de după revoluție chiar mi-au plăcut - în special ”Poveste Imorală”, care e scris integral în argou. Admit că sunt cam forțate pe alocuri, dar tot m-au captivat.