Și eu #metoo

Experiența Vioricăi Vodă - și prin asta nu mă refer atât la momentul de pe scena Premiilor Gopo de marți seară, cât la ceea ce i s-a întâmplat, propriu-zis - m-a atins într-un fel foarte personal.

Atât de personal pe cât poate fi pentru cineva care în urmă cu aproape 20 de ani, a fost un #metoo.

Mda, n-am vorbit niciodată despre asta, nici acum n-o să dezvolt. Nu mă simt în stare să elaborez pe subiect și nici n-a fost ceva ieșit din comun. De fapt, fusese schema clasică: el era într-o poziție de forță, iar eu eram tânără, fraieră, naivă, n-aveam pe nimeni căruia să-i pot povesti așa ceva și am fost suficient de proastă încât să mă pun într-o situație care a escaladat. Restul, cum s-ar zice, e istorie. Un pasaj sordid, pe care mi-aș dori să-l pot uita, dar vorba lui Dr. House, ”you can't always get what you want”.

De fapt, ce voiam să spun e că, mai rău decât un ”aproape viol” (sau, cum formulasem când i-am povestit psiholoagei, un ”hai-să-fiu-de-acord-ca-să-nu-fie-viol”), este să te vezi neluat în serios.
Să-ți vezi suferința luată în derâdere și umilința redusă la zero.
Sau eternul ”ei hai, că și tu ți-ai căutat-o”. Aia doare ca dracu', poate chiar mai mult decât amintirea momentelor când ai închis ochii și l-ai lăsat pe-ăla să facă ce vrea cu tine fiindcă atunci n-ai putut, sau n-ai știut, altfel.

Tocmai de aceea, actrița Mara Nicolescu și actorul Mircea Diaconu, care au luat-o pe Viorica Vodă în zeflemea, sunt niște nemernici și tot ce li se cuvine este să se scufunde într-o binemeritată uitare.