The Shining (1980)

In sfarsit, am ajuns si eu sa vad filmul considerat a fi nu numai una din cele mai bune pelicule horror facute vreodata, ci si o realizare grandioasa a lui Stanley Kubrick. Asta ca sa nu mai spun de prestatia lui Jack Nicholson, care este.... infiorator de convingatoare. By all means.

Personal, nu ma dau in vant dupa genul horror. Am vazut „Exorcizarea lui Emily Rose” si in noaptea aia mi-am pus la capul patului toate icoanele pe care le-aveam prin casa. Nu vi-l recomand decat daca aveti nervi elastici si umor negru in exces.

In ce priveste “The Shining” insa, curiozitatea a invins dupa ce am citit cartea. Ideea in sine e fabuloasa, iar dupa ce-am citit cateva recenzii, am zis ca merita sa vad regalul lui Nicholson, chit ca la noapte risc sa nu mai adorm sau sa-l visez pe Jack Torrance fugarindu-ma cu toporul. Sau cadavrul doamnei inecate, ridicandu-se gratios din cada si luandu-se dupa mine. Sau fantomele celor doua fetite macelarite, care spun cu voce cavernoasa “Come to play with us forever”. :D

Ca-ntotdeauna, filmul “pacatuieste” prin omiterea unor elemente carora li s-a dat multa atentie in carte (ca de exemplu albumul cu taieturi din ziare, atat de important in declansarea suitei de evenimente).
De asemenea, spre deosebire de roman, in film nebunia lui Jack e prea brusca, prea “de nicaieri” si deci, cam nerealista. Dar felul in care joaca Nicholson pune in umbra scaparile astea. Am oprit filmul de cateva ori, ca sa ma uit la figura lui in momentele de ratacire. Cum i-o fi reusit privirea aia de dezaxat?

Rolul lui Danny a fost excelent jucat, pustiul ales si-a facut treaba foarte bine. Cu amendamentul ca insusirile lui supranaturale trec oarecum in plan secund, ceea ce nu se intampla in carte – ba dimpotriva. Dar Wendy a fost ingrozitor de enervanta, aproape in permanenta. Si nu inteleg de ce, doar Jack ar fi urmarit-o sa-i crape capul cu toporisca si daca n-ar fi fost atat de pisaloaga. Ma rog…

Muzica a fost de mare efect, pentru ca era… tenebroasa, inducea cumva o stare de teama si de nesiguranta, iar inserturile m-au facut nu o data sa tresar violent. Pana la urma, am insfacat o perna si-am tinut-o strans in brate, cu nadejde, pana la genericul de final :D

Recomand, prin urmare, filmul pentru jocul lui Nicholson. Dar in ce ma priveste, sunt destul de sigura ca n-o sa-l mai vad a doua oara.