And so we had the time of our lives... :)

A trecut ca-n vis. Si ca un vis. Multi ma prevenisera in legatura cu acest aspect, dar mi-am dat seama ca e adevarat abia in jurul orelor 23. Cand m-am uitat la ceas si am constatat: “Ce repede trece nunta mea!”. A fost un gand dulce-amar. Inca ii simt aroma…

Emotii? Poate as fi avut, daca as fi avut ragaz. Insa n-a fost cand. Sau am avut, dar nici macar asta n-am constientizat. Abia in mijlocul petrecerii, dansand un blues ("One More Try" - Timmy T, for future reference) si reusind, cu aceasta ocazie, sa ne ordonam putin gandurile, am avut amandoi revelatia: “hei, e nunta NOASTRA…”.

Fagaduisem poze, asa incat zic sa derulam povestea cu ajutorul lor…

Am venit de la coafor, m-am mai invartit nitel prin casa (si printre invitati),  am tras de o cafea  - pe care, previzibil, nu am reusit sa o savurez pe indelete, asa cum imi  propusesem - iar in jurul orei 12 am decis in plen ca a venit momentul sa ma pregatesc. Sosisera fotograful si cameramanul si voiam sa facem o sedinta foto in doi inainte de a pleca spre biserica. Stiam ca ulterior nu va mai fi timp (si) pentru asta.
Asa ca am purces la a ma farda singura, desi imi tremurau toate: mainile, buzele, inima. 

N-as fi scos-o la capat fara ajutorul domnisoarei de onoare, care mi-a facut cel mai fain machiaj al ochilor pe care l-am avut vreodata. 

Am avut ceva emotii cand am imbracat rochia (daca se blocheaza fermoarul? Daca nu se asaza bine? Daca, din cine stie ce pricini, n-o mai pot incheia pe lateral?). Dar era doar sindromul panica-de-mireasa, cum se amuza o amica de-a mea, pentru ca rochia s-a dovedit a fi deosebit de cooperanta, la fel de frumoasa cum mi-o aminteam de la probe, la fel de confortabila si la fel de… EA.

Daca va spun ca habar nu am cand am facut pozele astea, pentru ca deja ma simteam ca intr-un fel de transa, ma credeti?

Sedinta foto a iesit foarte bine, desi am bombanit eu ca „ma purtati prin toate parloagele“, dar se poate spune ca a meritat cu prisosinta :)

Previzibil, (nici) de la biserica nu-mi amintesc prea multe. Noroc de poze si de suportul video, ca asa am posibilitatea sa traiesc – de cate ori vreau, chiar - ceea ce n-am putut trai atunci, din motiv de emotii si de „nu-pot-sa-cred-ca-in-sfarsit-mi-se-intampla-mie“.

Dar imi aduc aminte ca l-am calcat la “Isaiia dantuieste” si acum astept cu real interes o schimbare a raportului de forte in familia noastra :D Nasul ni s-a confesat ca si el a fost calcat la vremea lui si ca de 28 de ani se straduieste sa indrepte situatia din punctul asta de vedere, prin urmare pot sa nutresc sperante :))

De la biserica am poposit putin acasa (prilej pentru schimbarea toaletelor, unde a fost cazul) si apoi am pornit spre restaurant. Imi imaginasem de zeci de ori cum o sa parcurg eu drumul asta… ati ghicit, nu-mi amintesc nimic!

Am dansat mult (o sa scriu un post separat despre asta) si, in ceea ce ma priveste, n-am mancat aproape nimic. Mai precis: o ciupercuta timida la aperitiv, doua sarmalute si trei lingurite de tort. Nu m-am atins de friptura, iar referitor la bautura – un Cherry dupa vals (ca deh, se impunea dupa asemenea emotii), un pahar de Cola si niste apa minerala. Ah, si doua cafele. Mici.
Insa nici nu mi-ar fi trebuit mai mult. Am fost ocupata sa dansez, si-am facut-o  cu tot sufletul si din toate puterile, pana cand fiecare pas echivala cu o mie de intepaturi de ac. Am incercat sa ma bucur cat mai mult de noaptea care a trecut, cum spuneam, prea repede. Mult prea repede.

(Am mentionat ca nici in ajun nu mancasem aproape nimic? Tragand linie, am insumat 48 de ore in care aproape nu am mancat si am dormit 4 ore, puse cap la cap. Sindromul panica-de-mireasa, dupa cum va spuneam).

Ceva ma face sa cred ca, in afara de postarea referitoare la dans(uri), o sa mai scriu macar vreo doua posturi pe tema nuntii. Sunt atat de multe ganduri la care inca nu m-am oprit, la care nici macar nu m-am… gandit, incat nu pot lasa subiectul asta la o parte fara sa simt ca (l-)am povestit asa cum mi-am inchipuit de-atatea ori ca o s-o fac.