Multumiri pentru EA :)

Uh, deci poimaine se implinesc 3 saptamani (promit sa nu mai fac referiri la nunta prea curand, ca subiectul e deja “fumat”, cum se zice). Au trecut atat de repede si saptamanile astea, de fapt am cam fost nevoiti sa ne “smulgem” imediat din euforia fireasca unui astfel de eveniment.

A fost ceva gen venit, nuntit, tulit (n-am gasit alta rima). Sambata noaptea eram miri, marti dimineata plecam deja, lasand parinti inlacrimati si de-o parte si de alta. N-am mai fi putut amana, oricum.
Prin urmare, as putea spune ca nunta noastra a trecut cumva peste noi, sau pe langa noi, in niciun caz prin noi. Ceea ce ma determina sa-mi pun intrebarea: as mai face-o o data?

Domn’le, chibzuind bine, cred ca raspunsul e afirmativ. Retrospectiv, gasesc amuzante amestecul de traditii si obiceiuri, haosul general care se instaurase inca de la primele ore ale zilei (din categoria “Cine-mi calca si mie camasa?!” “E cineva in baie? A, tu esti? Hai domn'le, mai stai mult?” “Nu-mi gasesc cravata!” “Are cineva o curea in plus? Ca eu n-o gasesc pe-a mea...” “A vazut cineva fixativul?” “Vezi ca trebuie sa sune cutare, care vine cu masina si aduce si pe tanti Icsuleasca...”), nebunia provocata de “cand se face chestia X? La noi se obisnuieste asa….” “Nu stiu cum e la voi, dar la noi…” samd. 

Bineinteles ca majoritatea intrebarilor ne erau adresate noua (intrebari de tipul “cand”, “cine” si mai ales “cum”) si tot bineinteles ca de cele mai multe ori noi habar nu aveam despre ce-i vorba. Pai daca nu ne spusese nimeni? “Aveti voi destule pe cap, lasati, asta e treaba noastra”. Ha!

Dar cum am zis, privind in urma tot frecusul asta mi se pare teribil de amuzant. Si dulce. Ma uit la sutele de poze, ma uit la noi, la cum ne priveam si-mi mai doresc o data ziua asta. Stiu, probabil tot n-ar fi suficient... si-n tot cazul, o vom avea intotdeauna :)

Am ajuns la concluzia ca, in foarte mare masura, a iesit asa cum imi dorisem. Ma rog, cu unele mici variabile (spre dimineata, pantofii devenisera un veritabil instrument de tortura asa incat, desi as mai fi dansat, nu mai eram in stare; cand am ajuns acasa, barbatu-meu a adormit urgent si-n chip cat se poate de ne-romantic, iar eu as fi vrut sa digeram un pic impreuna evenimentul, “la cald”; nu m-am zbantuit pe toate piesele pe care mi-as fi dorit, pentru ca DJ-ul nu era a mind reader, iar eu n-am avut inspiratia sa le solicit, si alte cateva fleacuri care nici nu mai merita mentionate, pentru ca exact asta au fost: fleacuri…).

Inainte de a pleca spre Germania, mi-am luat ramas bun de la EA. Am lasat-o acasa, in husa, alaturi de voal si de posetuta din tafta. Daca vreo fata din imprejurimi va dori sa se marite si, nepermitandu-si sa-si cumpere o rochie, ii va placea rochita mea, eu voi fi fericita sa i-o daruiesc.

Am atins-o, mi-am lipit obrazul de materialul ei fin si i-am multumit. Pentru ca m-a facut sa ma simt asa cum orice mireasa isi doreste: cea mai frumoasa femeie din lume. Si i-am dorit sa mai faca o mireasa fericita, cum m-a facut pe mine.