Our moment(s) in time

Cand am inceput sa ne gandim la asta, oare? Cred ca prin aprilie-mai. La inceput cu titlu de fapt divers, care se transforma in ceva tot mai serios, pe masura ce trecea timpul. Care urma sa fie primul nostru dans? Niciunul nu eram prea experimentati in materie de vals (ma rog, eu aveam impresia ca stiu ceva, dar, dupa cum avea sa se dovedeasca, era doar… o impresie :D), insa de la bun inceput am fost ferm hotarati sa invatam sa valsam. Ne doream amandoi o nota de spectaculos, iar un blues n-ar fi putut fi ceea ce voiam.

Prin urmare, cea mai usoara problema fusese rezolvata: va fi vals. Ei, de-acum incepeau intrebarile incuietoare: ce vals alegem? Si, foarte important, cand incepem sa exersam?

In ceea ce priveste prima intrebare, multa vreme am fost sigura ca stiu raspunsul: “The second waltz”, interpretat de Andre Rieu. Ne placea amandurora, in special datorita notei de mister si de melancolie induse de primele masuri si nu aveam niciun motiv sa credem ca nu vom reusi sa dansam cursiv si frumos.
(Pe “lista scurta” mai fusesera “Dunarea Albastra” si “Valsul Florilor”. Dar am renuntat fara pareri de rau la ele, dat fiind ca primul a devenit demult un slagar in deschiderea nuntilor si s-a banalizat, iar pentru al doilea ar fi trebuit sa fim in masura sa dansam ca niste adevarati profesionisti – in caz contrar, n-ar fi iesit decat o jalnica parodie).

Bun, deci Andre Rieu triumfa in capul listei. Din motive mai mult sau mai putin independente de vointa noastra, am inceput „antrenamentele“ pe la jumatatea lui august. Moment in care-am constatat ca aveam o problema. Ba nu, mai multe probleme.

In primul rand, niciunul din noi nu stia cu adevarat sa danseze vals. Drept pentru care am scotocit pe youtube si am gasit niste tutoriale, de altfel bine concepute (cele cu patratul – poate stiti la ce ma refer). Am studiat si exersat constiinciosi, pana cand ne lua ameteala si ne suna in cap numai “1, 2 3… 1, 2, 3…”. Cand am considerat ca stim destul de bine pasii, individual si impreuna, am zis sa trecem, vorba lui nenea Iancu, la “nitica aplicatiune” - respectiv sa exersam pe muzica.
Ei, si-atunci am sfeclit-o: valsul era mult prea rapid pentru posibilitatile noastre de amatori care abia isi udasera picioarele, ca sa zic asa, in ce priveste un asemenea dans. Nu iesea si pace, orice-am fi facut. Nu reuseam sa ne coordonam nici macar cateva secunde (consecutiv). Asa incat ne-am vazut nevoiti sa ne recunoastem limitele si sa cautam un vals mai lent.

In aceste conditii, ne-am fi dorit valsul din “The Godfather” (ma refer la partea intai, cand Don Vito Corleone danseaza cu fiica sa la nunta acesteia). Se potrivea la fix: lent, frumos, inedit, iar amandoi suntem fani Marlon Brando in general si “The Godfather” in special. Mais voilà… nu?
Nu. Valsul e mult prea scurt (un minut si jumatate). Abia am fi avut timp de cativa pasi, eventual o pirueta si gata. Asa ca am renuntat si la asta.

Eu incepusem sa ma dezumflu. Dar m-am umflat la loc dupa ce sotul, care petrecuse vreo doua zile scotocind pe Amazon si in propria noastra comoara muzicala de aproape 100 de GB, mi-a propus cateva piese, din care urma sa alegem impreuna. Tot barbatul, saracu’… (nu, n-am scris asta sub presiuni exterioare :P).

A fost cam ca atunci cand mi-am gasit rochia de mireasa: am ascultat fiecare melodie si deodata ne-am uitat unul la altul si am zis la unison: “asta e!”.
Si “asta” a fost. Nu stiu daca ati avut ocazia sa-l auziti pana acum :) Noua ne-a placut si a fost ceea ce ne trebuia – suficient de lent ca sa dansam relaxati si, in acelasi timp, cu suficiente variatiuni care sa ne permita o coregrafie de efect.

Este vorba despre “The Last Waltz”, in interpretarea lui Engelbert Humperdinck. O piesa veche, duioasa, care poarta cu sine amprenta sfarsitului anilor ’60, cand a fost lansata.
Daca am avut emotii? Atunci, se poate spune ca da :) Sa nu ne incurcam, sa nu pierdem masurile, sa nu bulibasim piruetele… dar a iesit bine. Ne-am dansat visul, cu adevarat a fost unul din acele momente de care-ti amintesti o viata. 

Ceea ce nu inseamna ca am fost relaxati :)) Aceasta “performanta” am reusit s-o atingem doar cand DJ-ul a pus un blues – mentionasem data trecuta ca era vorba de “One More Try” al lui Timmy T. Abia atunci am avut ragaz sa ne privim cu adevarat, sa realizam ca e noaptea nuntii noastre, sa ne oglindim unul in ochii celuilalt si sa ne furam cateva sarutari – asa, mai discret, ca deh – o fi fost noaptea noastra, dar eram in public :))

 "E nunta noastra..." 

"Da... Te iubesc".

"Si eu te iubesc".

Dincolo de asta, ne-am zbantuit toata noaptea, pe cele mai variate stiluri: Meneaito, hore moldovenesti, muzica usoara (romaneasca si straina deopotriva), Brasoveanca, dance, twist, Macarena si multe altele…

Am banuiala ca peste ani, cand voi fi intrebata cum a fost la nunta mea, unul din primele raspunsuri va fi “am dansat mult!”. Si asta inseamna ca a fost asa cum mi-am dorit si cum mi-am imaginat ca va fi :)