The Insider (1999)

Cati dintre noi ar avea curajul sa spuna adevarul, riscandu-si pentru asta familia, propria siguranta si poate chiar viata?

Adevarul poate fi o marfa extrem de periculoasa si delicata uneori. Fapt de care Jeffrey Wigand (Russell Crowe), fost sef al departamentului de cercetari si dezvoltare al companiei Brown & Williamson Tobacco, este pe deplin constient. 

Dar cand jurnalistul CBS Lowell Bergman (Al Pacino) ii propune sa dea un interviu incendiar, in care sa faca publice o serie de strategii puse in aplicare de companie pentru a creste gradul de dependenta al consumatorilor, Wigand accepta.

Un film inspirat din fapte reale, curajos, foarte bine construit si care pune in lumina mai multe probleme dificile de etica. Firmele producatoare de tigari neaga faptul ca nicotina ar provoca dependenta si fac tot posibilul pentru ca adevarul sa nu fie dezvaluit –pretandu-se inclusiv la amenintari, actiuni de santaj si presiuni asupra mass media – iar acestea din urma tind sa cedeze, punand pe primul loc securitatea institutiei, si nu adevarul.

Adevar care, in cele din urma, triumfa. Dar cu ce pret? Jeffrey isi pierde familia dupa ce sotia sa, nemairezistand la stresul provocat de intreaga situatie, divorteaza si ia copiii cu ea, iar Lowell Bergman isi da demisia de la CBS, unde lucra de 14 ani, in momentul in care intelege ca superiorii sai sunt vulnerabili la presiunile exterioare si ca ar putea veni un moment in care nu va mai fi in masura sa garanteze surselor sale ca-si va putea tine cuvantul si materialele vor aparea pe post.

Al Pacino este, ca de obicei, magnific. Aproape ca-l pune in umbra pe Russell Crowe – care a jucat si el foarte bine si a dat dovada de mare curaj, interpretand un personaj mult mai in varsta decat el. A fost credibil in aceasta postura, ceea ce a insemnat mult, in ce ma priveste – pentru ca eu nu mi-l imaginam in alta ipostaza decat cea a lui Maximus. Mi-a placut foarte mult si coloana sonora, vocea Lisei Gerard ducandu-ma instantaneu cu gandul la “Gladiatorul” (deloc intamplator, tot ea este cea care a interpretat si acolo o melodie inconfundabila, care a sporit succesul filmului).

Dar Pacino este…. inegalabil. Scena monologului sau, ca intotdeauna, convingatoare si plina de dramatism. Nu am cuvinte sa spun cat de mult imi place. Insa nu numai datorita interpretarii lui mi-a placut filmul, ci pentru ca este, intr-adevar, o pelicula foarte reusita si cu o regie deosebit de inspirata. Ah, si mi-a placut mult si Christopher Plummer… pe care nu-l vazusem decat in rolul rigidului colonel Von Trapp in “Sunetul muzicii”.

Filmul e lung, dar odata prins in miezul actiunii, nici nu simti cum trece timpul. Highly recommended, in concluzie. Am convingerea ca n-o sa regretati niciun minut din cele 157.