Da, stiu cum suna, insa nu e nicio greseala de exprimare in titlu. Este vorba despre prima noastra locuinta din Germania, care a fost una… hm, aparte. Din toate punctele de vedere, as putea spune.
Era un apartament spatios, situat la mansarda unei vile impunatoare. Pana aici, totul e colorat in nuante pastelate. Dar acestea au inceput sa varieze rapid spre gri inchis de indata ce am ajuns “la cucurigu”. In primul rand - si cel mai important – toaleta era comuna. O incapere minuscula, doar cu WC, situata pe hol si pe care urma s-o impartim cu doua studente cam intepate si importante, care locuiau in apartamentul de vis-à-vis (erau doua apartamente la mansarda). Dupa feeria ultimului an si jumatate, petrecut in garsoniera si unde nu ne deranja nimeni, am inghitit un nod serios in fata perspectivei de a imparti cea mai intima incapere. Dar nu era loc de mofturi: sa gasesti o locuinta de inchiriat nu-i chiar cel mai usor lucru in Germania. Am zis ca e ceva temporar si “lasa ca vedem noi, nu poate fi CHIAR atat de rau”.
Locuinta avea trei camere – adica, mai corect spus, doua si jumatate, cea de-a treia fiind de fapt o minuscula prelungire a sufrageriei, fara usa si unde nu aveai loc nici sa arunci un ac (ok, poate s-ar fi gasit totusi loc, dar asta ar fi insemnat ca acul sa stea foarte inghesuit). Bucataria era destul de mare, asa incat a fost suficient spatiu ca sa se monteze… o cabina de dus. Chiar langa aragaz. Mda, de-a dreptul poetic.
Am constatat in curand ca noua noastra casa era una plina de surprize. Exceptand bucataria, nu era mobilata – dar e un fapt obisnuit pe meleagurile astea. Iar bucataria includea urmatoarele: un frigider defect (“il reparam”, ne-au fagaduit proprietarii, si cu fagaduinta am ramas), doua polite din lemn neslefuit, un dulapior care facuse doua razboaie si prinsese si Revolutia, o chiuveta si o masa fixata in perete si… usor inclinata. Daca asezai ceva pe ea, aveai surpriza sa constati ca obiectul respectiv o porneste inexorabil la vale.
Pana a sosit mobila, am dormit la o prietena. Doua saptamani mai tarziu, foarte entuziasmati, am luat propriu-zis locuinta in primire. Si entuziasmul ne-a tinut pana a trebuit sa mergem la toaleta.
Sa lamurim o treaba – niciunul din noi nu e vreun sclifosit. Avem experiente de caministi, de gazde, de trait in conditii pentru care-ti trebuie, sa spunem, o capacitate considerabila de adaptare. Dar vecinele studente, care sufereau de importanta acuta, erau niste persoane cu care era foarte greu sa ajungi la un numitor comun. Practic, toaleta era frecvent ocupata (de ele sau de musafirii lor), asa incat e usor de imaginat ce fericire pe capul nostru cand vedeam ca trebuie sa asteptam… si iar sa asteptam… in niste momente cand asteptarea poate fi extrem de chinuitoare.
Ma rog, sa zicem ca asta n-ar fi fost o problema de nesurmontat. Si nici cabina de dus din bucatarie nu era o chestie chiar insuportabila, desi era cel putin neplacut sa gestionezi o zona formata din doua parti cat se poate de distincte: baia si bucataria. Ne intrebam ce vom face atunci cand vom avea musafiri… Practic, bucataria devenea inutilizabila cand se afla cineva la dus.
O alta surpriza a fost ca usile camerelor nu se inchideau bine si scartaiau, fiecare din ele, de te bagau in racori. Nu ca ar fi fost nevoie de racoare, de altfel… venise iarna si locuinta nu era deloc una calduroasa. Incalzirea se facea pe baza de gaz si, pentru ca nu foloseam decat dormitorul si bucataria (din lipsa de mobila + lipsa de chef de a face investitii intr-o casa unde banuiam ca nu vom ramane prea mult timp), nu dadeam drumul la caldura in sufragerie. Ei, cand ieseam dimineata din dormitor, impactul cu frigul de pe hol era de-a dreptul incantator. Asta ca sa nu mai spun de frigul de la toaleta… care nu era incalzita, evident. Mi-am procurat cel mai gros si mai pufos halat pe care l-am putut gasi, dar tot cu inima stransa ma duceam unde se duce si regele pe jos.
La toata aceasta “panoplie“ de avantaje, se adaugau vecinii. Nu studentele, ci locatarii de sub noi (care, mai norocosi, aveau propria toaleta – ca veni vorba). Ei aveau o problema in ceea ce priveste sortarea gunoiului. Nu era ceva atat de complicat si am deprins repede sistemul. Dar am crezut ca scoatem fum pe urechi cand, intorsi dintr-o excursie de-o saptamana, am gasit in fata usii trei pungi de gunoi, cu un biletel alaturi: “Va rugam insistent sa va sortati corect resturile menajere”. Problema era ca niciuna dintre pungi nu ne apartinea... Le-am dus inapoi la tomberon si am pus si noi un biletel: “Aceste pungi NU ne apartin”. Parca duceam un fel de razboi stupid al nervilor.
Cam atunci am hotarat sa ne mutam. Ceea ce am reusit sa facem, printr-un mare noroc, doar cateva saptamani mai tarziu. Intr-un apartament normal, cu toate cele la un loc, bine incalzit si utilat si unde ne-am simtit foarte bine inca din primul moment. Am locuit mai bine de doi ani acolo, iar apoi ne-am mutat intr-un apartament mai confortabil si mai avantajos, in toate privintele.
Ne-am lecuit de mansarde pentru totdeauna, banuiesc. La cat ne-am lovit de peretii inclinati, cred ca avem si acum cucuie… si cap-in-colturi.
Cu asta, serialul “Experiente locative” ia sfarsit. Nu stiu pentru cata vreme, imi place sa cred ca pentru totdeauna – adica sper ca in viitor nu voi mai avea parte de peripetii de-astea in ceea ce priveste locuinta. Am deja o varsta, nu ma mai amuza “exotismele”, ca sa zic asa... Sunt mai “asezata” si mai telurica. Altfel spus…. imbatranesc.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu