Nu v-am povestit, dar în ultimele două luni m-am îndeletnicit, printre altele, cu un curs de germană, teoretic pentru nivel avansat. Ideea mea era să-mi îmbogăţesc vocabularul şi să-mi împrospătez cunoştinţele legate de cele şaptesutecincizecişitreidemiioptsutedouăzecişipatru de chichiţe gramaticale ale acestei limbi pentru care, pe bună dreptate, Mark Twain spunea că a fost inventată veşnicia: ca să ai timp s-o înveţi :D
Mă rog, se poate spune că mi-a ieşit şi nu prea. Am învăţat, ce e drept, unele cuvinte şi expresii noi, dar n-ar fi fost nevoie de curs pentru asta; citesc oricum foarte mult în germană şi deprind multe din lectură. În ceea ce priveşte gramatica, nu s-au aprofundat lucruri pe care să nu le fi ştiut. Poate par lipsită de modestie, dar nu-s; nimeni nu poate fi mai sever cu mine în ceea ce priveşte limba germană, decât eu însămi. Însă am învăţat bine şi sistematic (la cursul de integrare, despre care am scris mai demult pe blog) şi, noile cunoştinţe venind pe-un teren "virgin", au prins rădăcini puternice.
Mi s-a întâmplat la fel ca la cursul de pregătire TOEFL, pe care l-am făcut acum o sută de ani :)) Mă dusesem în ideea că se lucrează exclusiv pe modele de test, pentru a mă antrena cu acest tip de examen, şi m-am trezit că acolo se predau timpurile verbale. Cam aşa a fost şi aici. În fine, dacă n-aş fi făcut-o mi-ar fi părut rău, gândindu-mă că am ocazia să aprofundez una-alta şi nu profit. Dar nu despre asta voiam să vă istorisesc acum.
Colegii au fost simpatici, nimic de zis la acest aspect. O pakistaneză, o hindusă, două românce (cu mine, trei), trei cehi, trei spaniole, o bulgăroaică şi două sud-coreene. Iniţial am fost foarte entuziasmată, gândindu-mă că wow, voi avea ocazia să discut cu oameni atât de diferiţi, din lumi şi culturi atât de distincte. Nici asta nu mi-a ieşit; ori a fost timpul prea scurt (cursuri de două ori pe săptămână, timp de două luni), ori n-am rezonat noi... conversaţiile nu s-au legat, adică nu pe alte subiecte în afara articolelor din ziare pe care le citeam şi disecam la curs.
Ceea ce m-a surprins - cam neplăcut, pot să zic - a fost când a venit vorba, tangenţial, despre relaţia noastră, ca străini, cu nemţii. Exceptând-o pe colega hindusă, toţi ceilalţi susţineau, la unison, că:
- Nemţilor nu le plac străinii (la asta era cât pe ce să replic ".... decât cu mujdei şi garnitură de cartofi prăjiţi");
- Nemţii vorbesc repede şi nu le pasă că străinii nu pot ţine pasul în discuţie;
- Nemţii nu acceptă străini în "gaşca" lor.
E şi nedrept, şi cam departe de adevăr. De fapt, un imigrant care gândeşte aşa se autoexclude. Nemţii sunt sociabili, după ce ajung să te cunoască. Îţi povestesc de-ţi fac capul cât baniţa despre copii, soţ, soţie, soacră, soră, frate, prieten, prietena prietenului, aoleo, dar ce nu povestesc. Normal că asta nu se întâmplă din primul moment, ar fi şi ciudat să te-apuci să-i povesteşti cuiva ce enervantă e nevastă-ta imediat după ce-ai făcut cunoştinţă cu persoana respectivă. E omeneşte, e... social, nu înseamnă că "au ceva cu tine".
Pe urmă, că vorbesc prea repede şi nu ţii pasul cu ei. Şpaga ta, pardon de expresie. Nici eu nu înţeleg întotdeauna absolut tot ce vorbesc colegii mei - mă refer la ce se sporovăieşte în pauze, că pe partea care ţine de muncă înţeleg totul fără probleme, am acumulat vocabular de specialitate de-aş putea îndruga şi abia trezită din somn toate protocoalele, cu termenii corecţi. Dar oamenii vorbesc normal, cursiv (deci nu repede! Repede vorbesc eu, credeţi-mă, e o diferenţă :D), poate mai bagă şi ceva dialect, aia e... n-ai cum înţelege totul. Dar dacă asculţi cu atenţie, pricepi cam 90-95 %. Un procent destul de bun, zic eu.
"Nu acceptă străini". A se revedea paragraful de mai sus. Oamenii sunt mai reţinuţi, până ajung să te cunoască oarecum. Chiar nu cred că asta are de-a face cu naţionalitatea lor, în tot cazul nu ca factor determinant. Şi pe de altă parte, dacă tu eşti pornit pe ei că vorbesc repede şi nu le pasă că nu ţii ritmul..... la ce fel de integrare te-ai putea aştepta? Nu spun că nemţii or fi un popor cald ca pâinea proaspăt scoasă din cuptor (mi-e foame), dar ascultându-i pe oamenii ăştia, îmi pot da seama cum perpetuează mitul neamţului rece şi discriminator...
Şi cel mai trist e că astfel de opinie vine din partea unor oameni educaţi, de la care se pot avea pretenţii şi care nu realizează că, având această mentalitate, îşi fac singuri viaţa grea.
Postări
6 comentarii:
Si despre olandezi merge vorba ca-s reci , dar experienta mea ar zice ca nu-i deloc asa; traiata destul de mult in Bucuresti, as putea spune ca n-am sesizat o diferenta prea mare intre oamenii din Bucuresti si cei de aici.
Am constatat pe pielea mea ca treaba asta cu interactiunea trebuie sa vina din ambele sensuri si, cel putin in cazul meu, eu eram aia care nu voia interactiune (de teama ca nu inteleg ce mi se spune sau ca n-o sa stiu sa formulez un raspuns intelegibil). Si mi-am dat seama ca atitudinea asta a mea duce la autoexcludere... Asa ca m-am straduit sa fiu un pic mai deschisa si mai putin autocritica in ceea ce priveste limba vorbita de mine. Si asa am observat ca olandezii din jurul meu sunt vorbareti si curiosi :)
Tocmai din motivele expuse de tine, eu sunt foarte picky, in momentul in care socializez cu imigranti. Am doua foarte bune prietene, o bosniaca si-o chinezioaica, ambele destupate la creier,nu le-am auzit niciodata plangandu-se de suedezii rai/ rasisti/ reci/etc.
Ii aud insa pe cei cu care prin natura serviciului, intru in contact. Si culmea, sunt oameni care au beneficiat si beneficiaza in continuare de relaxatul sistem suedez, oameni carora li s-a oferit ajutor masiv, de cum au pus piciorul in Suedia.
Tipic, as zice!
Wow, tocmai ce am terminat si eu un curs de 15 saptamani, tot de germana.Vreau sa imi echivalez studiile si sa invat, deci, limbajul de specialitate.Am avut colegi de treaba, majoritatea.Experiente cu austriecii doar placute, pana acum.Ce-as mai vrea sa vorbesc perfect germana...sa ma vezi cum adorm cu tot felul de carti prin pat...
Thea, cred că multe dintre "miturile" astea se demontează după ce locuieşti o vreme în ţara respectivă şi interacţionezi cu oamenii în tot felul de situaţii din viaţa de zi cu zi. Şi eu, ca şi tine, mă feream într-o vreme de interacţiune, tot de teama că n-o să înţeleg, sau o să fac greşeli de exprimare. Dar am fost surprinsă să constat că oamenii erau deschişi comunicării şi, după ce i-am rugat (pe colegi, de exemplu) să mă corecteze dacă spun ceva greşit sau dacă există un cuvânt care s-ar potrivi şi mai bine contextului, ei o fac - şi-mi este de-un real folos. Până la urmă, ţine numai de noi...
Da, Carmen, exact: cei care se plâng cel mai mult sunt, în acelaşi timp, şi cei care profită la greu de sistemul generos şi permisiv. Cunosc şi eu câţiva aici. Cred că e singura categorie de oameni care pur şi simplu îmi displace.
Off, Carmen, şi eu aspir să o vorbesc.... dacă nu perfect, măcar foarte-foarte bine. Am momente (puţine şi scurte) când îmi place cum vorbesc, dar în 95 % din cazuri sunt nemulţumită. Îmi dau seama că m-aş fi putut exprima şi mai bine, şi mai coerent... Gramatica să spunem că nu-mi pune mari probleme, rar am ezitări, în principal vreau să-mi extind vocabularul... ceea ce se întâmplă mult prea încet pentru nerăbdarea mea.
Trimiteți un comentariu