După 20 de ani de când m-am născut a doua oară

Nu ştiu cum să încep articolul ăsta altfel decât în cel mai simplu mod: astăzi se împlinesc 20 de ani din ziua în care am primit o nouă viaţă. Ziua în care, în urma unei operaţii foarte dificile şi riscante, mi-am regăsit sănătatea, dar am pierdut şansa de-a avea vreodată copii.

N-o să ştiu niciodată ce-am avut de fapt. Medicina nu avea un nume pentru boala mea şi doctorii n-au putut-o încadra nicăieri. Au dat vina pe Cernobâl, fiindcă era cea mai la îndemână explicaţie şi fiindcă alta oricum nu aveau. Pentru că trebuia să scrie ceva pe biletul de externare, au scris "sindrom malformativ". Nu era o minciună sau inexactitate; a fost într-adevăr o malformaţie, care a atras după sine o serie de disfuncţii şi-a provocat ravagii masive. Cauza fiind necunoscută, nu se putea anticipa dacă va surveni sau nu vreo recidivă, aşa că au ales să taie răul din rădăcină. Aveau măcar siguranţa că voi trăi şi că nu vor mai apărea probleme dinspre partea asta - după cum, slavă Domnului, nici n-au mai apărut. 

10 mai 1995. Îmi pare-a fi fost într-o altă viaţă, şi de fapt cam aşa şi e; a fost în viaţa mea "dinainte".  Nu mi-era deloc frică, mai degrabă găseam oarecum... exotic, dacă pot să spun aşa, ceea ce mi se întâmpla. Vedeam operaţia ca pe-o izbăvire; în săptămâna dinainte, care-a însemnat doar analize şi pregătire preoperatorie, ajunsesem să număr zilele. Voiam doar să scap odată de durerile epuizante pe care le aveam de mai bine de-un an, care mă făceau să muşc din pernă şi să mă chircesc, încovrigată ca un fetus. De ce să fi fost stresată deci, nu eram deloc. Ştiam c-o să dorm şi n-o să am habar de nimic, aşa că nici măcar cuvintele medicului, bine intenţionat dar nu din cale-afară de diplomat, nu m-au neliniştit. (Chiar înainte să-şi facă efectul cocktail-ul de anestezice, când deja picoteam ameţită, mi-a zis "să nu-ţi fie frică, o să facem tot ce se poate pentru tine". Mno, bine că mi-a zis atunci şi nu mai devreme, că am adormit imediat şi n-am mai avut timp să reflectez la implicaţiile vorbelor lui :)) ).

S-a ţinut de cuvânt: au făcut tot ce-au putut. Şi-au făcut bine, chiar dacă preţul a fost, şi continuă să fie, foarte mare.

Nu pot spune că am fost din cale-afară de şocată când am aflat adevărul, adică după vreo două luni de la operaţie. Abia împlinisem 15 ani, de ce m-ar fi zguduit faptul că nu mai puteam avea copii? Poate ăsta a fost norocul meu, că eram atât de tânără, practic un copil încă. Nu puteam percepe adevărata dimensiune a ceea ce mi se întâmplase şi din punctul ăsta de vedere mi-a fost mai uşor, chiar dacă la nivel emoţional şocul operaţiei şi al recuperării a fost unul destul de puternic. În special zilele petrecute la Reanimare au lăsat urme adânci, dar despre asta prefer să nu vorbesc. 

Anii au alunecat, mi-am văzut de viaţă, dar pe măsură ce creşteam şi începeam să devin tot mai femeie, realitatea faptului că nu voi fi mamă devenea şi ea tot mai apăsătoare. Încet, dar foarte sigur şi pregnant, şi-au făcut apariţia frustrarea, "de ce eu"-urile şi durerea. O durere imensă, uneori mai surdă, alteori mai ascuţită, care mă făcea câteodată să plâng până la epuizare şi să mă simt nimicitor de inutilă. Ce rost mai am eu pe lume, mă întrebam, din moment ce n-o să am vreodată un copil al meu? Nu mi-e ruşine să spun că m-au bântuit şi gânduri de sinucidere, care însă s-au dus aşa cum au venit. 

Mi-ar fi prins foarte bine un psiholog, dar pe vremea aia nu prea se punea problema de aşa ceva. Cel mai greu mi-a fost în intervalul 25-28 de ani. Probabil că organismul era pregătit din punct de vedere biologic pentru experienţa maternităţii, la asta adăugându-se faptul că tot mai multe cunoştinţe şi amice deveneau pe rând mame. A fost cumplit, sufocant de greu.

Dar am ieşit cu bine din asta, sau cel puţin aşa-mi place să cred. Da, există viaţă fără copii, şi-anume o viaţă frumoasă, plină, colorată. Am avut şansa imensă de-a cunoaşte un om care mă iubeşte, pe care-l iubesc şi pentru care absenţa copiilor nu constituie un motiv de frustrare. Sigur că va exista mereu un regret, care din când în când mai scoate capul şi-mi mai dă câte-un ghiont în suflet, dar am învăţat să trăiesc cu el. E parte din mine, din ceea ce-am devenit. M-am împăcat cu mine însămi şi cu acest dat al sorţii, chiar dacă n-am să înţeleg niciodată de ce.  Aşa a fost să fie.  

Adopţia nu este o opţiune pentru mine. Ceea ce mi s-a întâmplat m-a redefinit, probabil mai ales pentru că eram atât de tânără. Am crescut ştiind că nu voi avea copii, iar această nouă realitate m-a schimbat. Nu mă mai văd mamă, pentru că prea mulţi ani m-am străduit să accept că n-o să fiu.

Poate că printre vizitatoarele blogului meu se regăseşte şi cineva care se află în aceeaşi situaţie. Dacă da, aş vrea să-i spun să nu-şi piardă curajul şi nici încrederea. Va trece prin, şi mai târziu peste asta. Îşi va regăsi bucuria şi motivaţia de-a trăi, şi odată cu ele şi zâmbetul, chiar dacă uneori asta pare imposibil.
Fericirea poate fi incredibil de diversă şi are multe faţete. Iar viaţa are darul să umple golurile, m-am convins pe propria piele. Şi ştie şi să dăruiască, nu doar să ia. Să avem nădejde.