”Răzbunarea se îmbracă de la Prada”

... și degeaba se îmbracă.

După ”Bridget Jones: Mad about the boy”, iată că am încă un exemplu de natură să-mi confirme că o rețetă de succes nu poate fi exploatată la nesfârșit. Poate chiar ar fi bine să rămână unicat. Riscul să obții o peltea de corcodușe este foarte mare, chiar dacă sunt aceleași personaje pe care cititorii le-au îndrăgit. Așteptările sunt direct proporționale cu succesul de prima dată și de prea puține ori sunt împlinite.

Ați auzit cu siguranță de romanul ”Diavolul se îmbracă de la Prada”. Inspirat din realitate, este scris de-o fostă asistentă a celebrei Anna Wintour, redactor-șef la revista ”Vogue”. Urmând acest model, personajul Andrea (Andy) Sachs este asistenta Mirandei Priestly, redactor-șef al publicației de modă ”Runway”. Respectând modelul din viața reală, Miranda este un șef de coșmar, iar Andrea demisionează abrupt, la capătul unui an epuizant de muncă. ”Du-te naibii”, îi spune celei care tocmai a devenit fosta ei șefă. Romanul se încheie cu Andrea având deja un alt loc de muncă și aspirând să devină scriitoare.

Au trecut zece ani. ”Răzbunarea se îmbracă de la Prada” începe cu Andrea având un coșmar în care-o visează pe Miranda, hărțuiala și pretențiile absurde ale acesteia. S-ar zice că după atâta vreme ar fi trebuit să fi depășit momentul, dar să trecem peste asta. Încă din primele pagini aflăm că Andrea este editor al revistei ”The Plunge”, una dintre cele mai de succes publicații pentru mirese. Surprizele nu se opresc: partenera ei în business nu este alta decât Emily, cea care i-a făcut viața amară în cealaltă carte. Wow, asta da întorsătură, mi-am zis și-am continuat să citesc cu aviditate. 

S-a dovedit însă că degeaba am fost avidă. Exceptând începutul furtunos și vreo zece pagini de la final, romanul este plictisitor, tern și lipsit de sclipire. Andrea s-a măritat cu moștenitorul unui imperiu publicistic, a avut o nuntă glamour, dar vreo sută de pagini a pritocit ideea că soacră-sa n-o place (ar fi trebuit să citească ”Soacra cu 3 nurori”, garantat îi trecea amocul). Ca și cum n-ar fi fost suficient, a mestecat îndelung faptul că bărbatul se întâlnise cu fosta iubire înainte de-a se însura, și oare ce-o însemna asta? Da' oare de ce s-au văzut? Da' oare de ce nu i-a spus? Da' oare mai are sentimente pentru ea? Să-l întrebe pe el însuși toate astea n-a nimerit, dar a cugetat, a vorbit cu lumea, a povestit și s-a frământat pe zeci de pagini degeaba. Între timp și-a dat seama că e gravidă și (alte) câteva zeci de pagini s-a gândit cum să-i spună treaba asta. Un personaj mai imatur și mai anost n-am mai găsit demult.

Titlul e degeaba; nu-i vorba de nicio răzbunare, nici în Prada, nici în Dior sau Chanel. Miranda apare foarte puțin, nu s-a schimbat  - știe ce vrea și nu se lasă până nu obține, în cazul de față revista ”The Plunge” - și nu-și mai aduce aminte nici de Emily, nici de Andrea. ”Ați lucrat pentru mine? Vreuna dintre voi este angajata care-a făcut o criză și-a ajuns la psihiatrie? Sau cea care m-a amenințat că-mi dă foc la casă? Nu? În cazul ăsta, prea interesante n-ați fost”, conchide ea. Și-am ajuns să-i dau dreptate :))

Toată intriga e construită în jurul preluării revistei ”The Plunge” de către grupul editorial condus de Miranda. Ideea în sine nu e rea, dar n-a fost dusă deloc în direcția potrivită. Este extrem de multă vorbărie, tergiversare și învârtit în jurul cozii. Abia spre final avem parte de un pic de acțiune și dialoguri interesante, dar mult prea puțin, raportat la ansamblul plictisitor. Ah, și se termină siropos. Telenovelistic, Jose Armando-style.

Spre deosebire de prima carte, din asta nu rămâi cu nimic, exceptând senzația c-ai fi putut să-ți umpli timpul cu ceva mult mai interesant.