O întâmplare cu transportul în comun german

De fiecare dată când istorisesc vreo peripeție din categoria ”cum e la ei”, nu pot să nu mă gândesc la faptul că ar putea suna arogant. Sau chiar mai rău decât atât, depreciativ la adresa României. Vă rog să mă credeți că nu este cazul; în același timp însă, unele comparații sunt inevitabile.

Ca preambul, trebuie să menționez că omul face și el naveta, aproximativ aceeași distanță ca și mine, doar că-n altă direcție. Pentru că avem la dispoziție o singură mașină și, pe de altă parte, pentru că-n anumite privințe are un program oarecum mai flexibil decât al meu, el călătorește trei zile pe săptămână cu mijloacele de transport în comun; mai exact, cu un tren și două autobuze. Alte două zile merge cu mașina, pentru că numai atât reușim să ne sincronizăm. Eu vin, el ia mașina și pleacă, eu mă așez în pat cu laptopul în brațe, el mă trezește din moțăială când se întoarce pe la zece seara. Fac un duș, constat că a mai trecut o zi fără să răspund la mail-urile restante și fără să scriu pe blog și mă culc la loc. 

Săptămâna trecută, unul dintre autobuze a întârziat; mai exact, a ajuns mai târziu cu trei minute decât ar fi trebuit, din cauza unui șantier stradal (normal, ce altceva, v-am mai povestit și cu alte ocazii cât de vrednici sunt nemții la gâdilat pietricele pe străzi :D).  Drept urmare, a pierdut al doilea autobuz, cu toate că, faptul era cunoscut, șoferul acestuia avea obligația de-a aștepta primul autobuz, tocmai din cauza legăturilor. Asta cu atât mai mult cu cât se anunțase prin stație întârzierea. Pierzând acest autobuz, automat a pierdut și trenul, pentru că următorul nu venea decât peste câteva ore bune.

Până aici, nimic ieșit din comun. Ce-a urmat însă m-a făcut să scutur din cap a neîncredere; locuiesc aici de aproape 8 ani, dar tot îmi părea incredibil că se poate întâmpla și așa:

Șoferul primului autobuz a sunat la compania de transport de care aparținea autobuzul al doilea (cel pe care-l pierduse omul, fiindcă șoferul nu așteptase, cum ar fi trebuit). Firma respectivă a comandat un taxi, care l-a dus pe jupân până în Bayreuth (30 de kilometri), iar cursa a fost plătită de firmă.

Trebuie să menționez că șoferul primului autobuz nu a plecat de acolo decât după ce a venit taxiul. 

Ce-ar mai fi de zis? Nimic, afară de faptul că mi-am adus aminte de șoferii de pe transportul în comun bucureștean, care nu o dată mi-au închis pur și simplu ușa în nas, plecând din stație fără ca mașina să fie plină, doar că... așa li se năzărise lor. 

Și m-am bucurat, din nou, că am emigrat.