Una, alta

N-am niciun chef să mă gândesc la călătoria în România. Dar absolut niciun chef. Voi revedea cu mare bucurie niște oameni dragi, dar pentru mine acolo nu mai e acasă. În retrospect, mă-ntreb dacă a fost vreodată... Adevărul e că nu mi-am găsit niciodată locul acolo, în principal din cauza problemelor din familie. Pentru mine, acasă nu e un loc anume; acasă e unde e omul meu. Dar asta e altă discuție, sau de fapt nici nu e discuție, că nu-i nimic de dezbătut aici. Nu aparțin acolo, iar acum cu atât mai puțin, știind că pentru a o vizita pe mama, voi merge la cimitir. Hai mai bine să vă zic de pe la muncă, momentan mă reconfortează mai mult decât gândul la zborul spre țară.

Avem un nou program de lucru (quel surpriz). Nu e nici pe departe prima schimbare de orar, dar cu siguranță e cea mai aiuristică dintre toate. Luni și marți, de la 8:00 la 17:45. Nu pot să vă descriu cât de greu trec nouă ore când le începi de la ora opt, chiar dacă e de muncă în draci. Iar de miercuri până vineri, programul e 9:00-17:15. Astea trec mai ușor, dar dezavantajul e că ajung acasă la lăsarea serii, când practic nu rămâne timp pentru mai nimic. 

Ne adaptăm cu dificultate, productivitatea lasă de dorit la nivelul întregului sector de ambalare, după câteva ceasuri suntem epuizați. Eram mult mai eficienți când începeam lucrul la ora 6 decât când începem la ora 9. Nu pricep cum devine cazul, doar dormim mai mult și deci ar trebui să avem mai mult spor, dar din moment ce toți avem aceleași ”simptome”, trebuie să existe vreo explicație logică. 

S-a întors Insipida în firmă :D Nu, nu la mine în departament, păcatele mele. De fapt, s-a întors și nu prea. Fiind nevoie de un om la departamentul de Retur, Musiu Șarl i-a făcut vânt acolo. Deci nu mai e în ”jurisdicția” lui și, practic, nu mai are de-a face cu noi. Alt sector, alți șefi (actually două șefe, una mai acră și mai tiranică decât cealaltă), altă ”bucătărie”. Una în care munca e cumplit de monotonă, de ”tocătoare” de psihic și de anostă. Am fost și eu acolo vreo două zile anul trecut ca ajutor, după care i-am comunicat lui Sfârfâlică părerea mea: prefer să împachetez zece ore pe zi decât să mai lucrez fie și două ore acolo.

Mdeh. Nu mă bucur deloc de ce i s-a întâmplat femeii, cu toate că a căutat-o cu lumânarea. Culmea e că, întâlnindu-ne pe culoare, m-a salutat cu efuziune, a sărit să mă îmbrățișeze toată numai zâmbet (de-mi venea s-o întreb ”ce-ai, cucoană, te loviși la cap?”) și trebuie să spun că mi s-a strâns inima. Preț de o clipă, am revăzut-o pe cea de odinioară, când a venit la noi în departament: timidă, politicoasă, zâmbitoare. Încă mi se pare greu de crezut felul în care și-a dat arama pe față. Oameni...