Berlin, un București mai mare și (mult) mai curat

Am plecat spre Berlin nu doar fremătând de fericita anticipație a concertului, ci și de nerăbdarea de-a vizita un mare oraș. Vă mai povesteam și cu alte ocazii cât de mult mă regăsesc în atmosfera unui oraș mare, cosmopolit și zgomotos, unde se simte viața palpitând pretutindeni. Ei bine, asta ar trebui să găsesc din belșug la Berlin, m-am gândit.

Mmmm, am găsit și nu prea. Să ne înțelegem: nu susțin niciun moment că nu este un oraș frumos, pentru că ar fi o minciună. E frumos și, mai ales, plin de istorie. Cred că la fiecare colț de stradă se poate găsi o poveste și practic nu poți să te sustragi niciun moment gândului că, în urmă cu 70 de ani, pe străzile pe care te plimbi tu acum curgeau râuri de napalm, care ardea și piatra și practic toate clădirile erau transformate în ruine. Dacă există vreo pasăre Phoenix, al doilea nume al ei este Berlin. 

Plimbarea noastră a început, unde altundeva decât la Poarta Brandenburg :) Simbolul absolut al orașului, care a asistat atât la momente dramatice din istoria Germaniei, cât și la clipe de fericire irepetabile. A fost parte integrantă a teribilului zid care separa Estul de Vest, dar tot aici a sărbătorit poporul german bucuria reunificării. 

De aici am mers pe jos pe bulevardul Unter den Linden, până la Alexanderplatz, unde se află turnul de televiziune.

Previzibil, de pe traseu nu puteau lipsi ceea ce se constituie de-acum într-o obișnuință în Germania. Ați ghicit: șantierele stradale! :))

Am ajuns la Dom, o clădire absolut grandioasă, atât în interior, cât și la exterior.

Nu ne-am abătut nici cu această ocazie de la obiceiul nostru de-a face un tur cu autobuzul turistic. A fost interesant, dar nu ieșit din comun. Poate om fi devenit noi niște blazați, cine știe :))

Din periplu nu puteau lipsi cele două obiective probabil la fel de căutate și fotografiate precum Poarta Brandenburg.

Parlamentul

Cancelaria

Ne-am plimbat, ne-am plimbat, ne-am plimbat. Câte zece ore pe zi, în medie. N-aș ști să pun ”punctul pe i”, cu alte cuvinte n-aș putea să spun exact ce impresie mi-a lăsat Berlin.... este un oraș prea puțin unitar, mă gândesc. Bine organizat, funcțional, cu indicatoare  explicite (ok, trebuie să menționez că sistemul de transport subteran e ca un fel de cifru accesibil numai inițiaților; noroc de Internetul de pe telefon, altfel nu știu cum am fi nimerit metroul bun, cu toată germana noastră), dar parcă lipsit de personalitate. 

Am găsit și strada cu numele orașului nostru. Pe principiul ”suntem peste tot acasă!” :))

 

Nu am fotografiat rămășițele zidului, pur și simplu n-am vrut. Mi se părea prea clișeistic. Am pozat, în schimb, Memorialul Holocaustului, un monument prin care se comemorează moartea celor aproximativ  șase milioane de evrei. 

Este construit din 2711 lespezi de piatră, care nu au niciun fel de inscripție. Unele sunt mai joase, altele mai înalte, iar cărarea dintre ele nu este pe o suprafață plană, ci una denivelată, sugerându-se astfel ideea de nesiguranță, dezorientare și instabilitate. 

Dacă ar fi să încerc o comparație, aș spune că Berlinul mi s-a părut un fel de București de două ori mai mare și de o sută de ori mai curat. N-am regăsit acel sentiment de confort, de căldură și de apropiere specific orașelor bavareze (așa cum a fost cazul la München, de exemplu). Și, surprinzător pentru mine, nu am regăsit nici energia și tumultul specifice unui mare oraș, pe care le anticipasem.

 

”I-am avut pe toți”, ar fi traducerea brută a textului de pe panou. De acord, dar absența lui Beethoven mă deranjează:))

În următorul post vă voi povesti despre un pom mult-lăudat la care ne-am dus, evident, cu sacul și care, hmm... nu prea-și merită laudele, precum și despre o surpriză plăcută (alta decât concertul... aceea a fost cu dedicație specială pentru mine, rezon! :)).