Nu-l prea găsesc. Mai corect spus, nu MI-l găsesc.
Zilele trecute, aflându-mă în mașină, mă gândeam (prost obicei) la viața mea în ăști 35 de ani care s-au scurs până acum. Mă mai gândeam la o anume copilă în vârstă de 15 ani, care cântă minunat la vioară și care debordează de bucuria de-a trăi; dacă te uiți în ochii ei, vezi fericirea și candoarea în stare pură.
Și mă mai gândeam la mine, care la 15 ani trăiam asta. Și alte câteva pe lângă, la fel de greu de dus, sau poate chiar mai greu.
Și realizam o dată în plus că atunci trebuie să se fi stins ceva nu numai în privirea mea, ci și în mine.
Dau impresia că mă plâng? Ei bine, da, poate că o fac. Mi se pare al dracului de nedrept ceea ce mi s-a întâmplat. Și cu toate că sunt recunoscătoare că-n final am ieșit întreagă la minte din prima parte a vieții mele, nu mă pot împiedica să mă gândesc că n-am meritat toate astea.
Locul unde mă simt bine l-am găsit (mă refer la țară, orașul nu e neapărat locația visurilor mele, dar ăsta e un aspect care se poate îmbunătăți), omul l-am găsit, ce n-am găsit e rostu-mi. Sensul meu pe lumea asta.
Credeam că l-am găsit în anii în care am lucrat în presă. Profesional vorbind, n-am fost nicicând mai împlinită ca atunci. Să merg la evenimente și să scriu despre ele, să iau interviuri pe care să le redactez apoi, asta însemna pentru mine bucurie pură. Am câteva materiale remarcabile din perioada aia. Nu voi uita niciodată adrenalina care preceda întâlnirea cu vreo personalitate, emoțiile din timpul interviului (ce fericire să văd că interlocutorul se simte bine în dialogul cu mine, iar discuția divaghează de la întrebările pe care mi le pregătisem, ducându-mă în zone unde nici n-aș fi crezut că pot ajunge!), freamătul dinaintea scrierii materialului și, în sfârșit, sentimentul acela de ”I DID it!” pe care-l aveam după ce-mi puneam semnătura sub text....
Oh, da, mi-e dor de meseria mea. Și ce dor... Nu regret emigrarea, care-a venit ”la pachet” cu renunțarea la profesie. A fost alegerea mea și sunt pe deplin împăcată cu ea. Dar nu pot să nu-mi fie dor. Și-n același timp, nu pot să nu simt că mi-am pierdut rostul, mult-puțin cât era.
Ce mi-aș dori să fac? Bună întrebare :)) Să-mi găsesc rostul. Să mă întorc în presă (sweet dreams), să scriu cărți, să... să....
Naiba știe. Eu în niciun caz nu știu ce m-ar (mai) putea fericită cu adevărat. Câteodată am sentimentul, și-acum îmi cer scuze pentru exprimarea lacrimogenă, că toate cele pe care le-am trăit m-au secat. M-au uscat. Și mi-au luat ceva prețios, pe care niciodată n-am mai reușit să-l găsesc de-atunci: capacitatea de a-mi iubi viața și de-a mă bucura de ea.
Nu mă refer la micile plăceri delicioase, ci la marile întrebări (existențiale, dacă vreți să le spunem așa), cărora nu le găsesc răspuns.
Ce să fac, ajunsă într-un punct ca ăsta? Cum să mă ridic?
Postări
11 comentarii:
Adoptă un copil. Cel putin eu asta imi doresc. Si un catel. Ma ragasesc 90% in ceea ce ai scris. Fa un voluntariat. Aici sunt gradini botanice unde poti sa o faci, nu stiu cum e la tine. Eu as vrea sa invat si croitorie si ikebana!
Un copil... nu. N-aș (mai) putea, nu după ce-n ultimii 20 de ani m-am străduit să mă împac cu ideea că nu voi fi mamă și să-mi găsesc echilibrul, în aceste condiții. Practic, asta m-a redefinit, nu mă mai văd în postura de mamă. Eram prea tânără și prea în formare din toate punctele de vedere atunci când s-a întâmplat totul.
Un cățel însă, probabil că vom adopta, mi-aș dori :) dar pentru asta, trebuie să ne mutăm la casă. L-aș chinui într-un apartament de 43 mp :)
La un voluntariat m-am gândit în treacăt, nu luasem în considerare la modul serios. Poate a venit timpul! :)
Si sport. Cauta sa faci in fiecare zi sport, ceva ce iti place. Mie imi place sa merg (as merge kilometri) si sa inot. Atat. Nu sport sa alerg sau sa merg la sala ori aerobic. Pe urma, daca tot zici de carte, pe cand primesc primul capitol? :)
Telefonul meu imi face corecturi, e dragut :) voiam sa zic ca nu "suport" sa alerg, dar iesi sport...
Ar parea ca ai nevoie de o schimbare, poate ar trebui sa indraznesti incetisor sa cauti un loc de munca mai pe masura ta. Apoi, daca ai face aerobic, ceva miscare regulata, cu siguranta te-ai simti mai bine, miscarea elibereaza endorfine in corp. Cred ca ar trebui sa faci ceva sa iesi din rutina. Si continua sa scrii, te pricepi, eu te citesc de vreo 2 ani doar ca nu obisnuiesc sa comentez, deci s-ar putea sa ai mai multi fani decat crezi :)
Înotul era marele meu hobby acum hăăăt, mulți ani. Dar atât de tare m-am blazat în ultima vreme, încât nici măcar nu mi-a dat prin minte.
Cât despre carte... offf, da, și eu aș vrea să știu când am să scriu. Sau dacă :(
Mulțumesc, îmi prinde tare bine ce-mi spui referitor la scris :) E foarte ușor să mă îndoiesc de mine în privința asta, de când m-am lăsat de presă adică...
Și într-adevăr, job-ul actual nu mă mai mulțumește. De fapt singurul lucru care e ok acolo este echipa, oameni faini, cu care mă înțeleg bine. În rest, chiar dacă am un loc călduț, e o rutină care mi se pune pe inimă, asta cu atât mai mult cu cât nu mai am unde să urc pe scara ierarhică. Cum însă la soț se prevede o schimbare majoră anul viitor, schimbare care se poate concretiza în mutarea într-un alt oraș, am zis să aștept până atunci înainte să mă uit spre noi zări.
Draga mea,
Experientele de viata, bune sau rele, ne imbogatesc intotdeauna, chiar daca uneori simtim ca ne-ar fi fost mai bine fara unele din ele. Da, ca ni se ingroasa platosa sufletului si ne e mai greu sa ajungem la esenta fiintei noastre, este adevarat.
Ce iti recomand este sa gasesti o forma de meditatie care ti se potriveste, ca sa iti gasesti linistea, si apoi sa nu-ti pui singura bariere legate de cine esti. Ai voie si poti sa devii cine visezi.
Sunt multe carti care te pot ajuta in drumul catre gasirea de sine, eu iti recomand,pentru inceput, Gaseste-ti elementul a lui sir Ken Robinson.
Mulțumesc din suflet pentru recomandare, Mirela :) Știu că ai dreptate și că experiențele astea, așa cum au fost ele, sunt parte din drumul meu. Voi căuta cartea de care spui! :)
In timp ce citeam, ma gandeam ca poveștile noastre seamana. Nici eu n-am gadit solutia salvatoare, dar mi-am gasit niste activitati care-mi "deturneaza" gandurile.
Nici la mine adoptia n a fost o alternativa... Am avut incurajari si chiar si exemple pozitive in jurul meu...
Asta e experienta mea, timpul liber cat mai mult impanat cu activități care imi fac placere...
Cred că tot pe-acolo sunt și eu, Thea; în timpul liber pe care-l am, încerc să mi-l ocup cât mai mult cu activitățile care-mi plac Și care, chiar dacă pentru scurt timp, mă fac să mă simt plină de viață. Dar de sens, nu...
Trimiteți un comentariu