Câteva motive de mândrie (Blog Challenge 17)

Tema cu numărul 17 din leapșa-foileton m-a cam pus în încurcătură. Trebuie să vorbesc despre ceva ce sunt mândră, subiect care pe moment mi s-a părut dificil. Nu prea știam să răspund, ce mai încoace-încolo. Așa că m-am dus la duș să meditez (acolo-mi vin cele mai bune idei, de regulă) și m-am întors cu vreo câteva găselnițe care, să zicem, s-ar încadra în categoria asta. 

Așadar, după ce mi-am scobit bine scăfârlia, am concluzionat că sunt mândră de următoarele:

- am ieșit cu bine, în toate sensurile posibile, din boala pe care-am avut-o la 15 ani și care probabil va rămâne pentru totdeauna o necunoscută. N-am luat-o razna, n-am devenit un monstru de egoism, îmi sunt dragi copiii, îl ador pe nepotul meu în vârstă de aproape trei ani (care într-o zi, referindu-se la mine, a zis ”când vine Gheta, o iau în bațe, așa”, deschizând mânuțele larg. M-am topiiit, credeți-mă! :) ) și am învățat să trăiesc cu o tristețe de care știu că nu voi scăpa niciodată pe deplin. Despre una dintre metodele care mi-au fost de un imens folos, și anume scrisul, am povestit mai demult aici.

- am învățat germana la aproape 28 de ani. Primele cuvinte însușite au fost ”zu vermieten” (de închiriat) și ”zu verkaufen” (de vânzare), pe care le vedeam pe diverse clădiri. Cel de-al treilea cuvânt pe care-l știam înainte să încep cursul de limbă era ”Apotheke” (farmacie). Păi cum să nu-l știu, frate, la ăștia farmaciile sunt mai frecvente decât sunt la noi casele de schimb valutar :)) Și reușesc să supraviețuiască toate. Poate inclusiv ca urmare-a faptului că mulți dintre nemți sunt ipohondri... :D

-  m-am făcut greu de înlocuit la serviciu. Nu indispensabilă (niciun om nu e indispensabil, indiferent despre ce loc de muncă ar fi vorba), dar cum am zis, greu de înlocuit. Lăsând nițel modestia deoparte, nimeni nu știe mai bine ca mine protocoalele și sutele de chichițe ale sistemului și nimeni nu ține mai bine situația sub control, inclusiv în plin haos. 

(Apropo de ”a fi indispensabil”, citisem la un moment dat despre directorul unui mare cotidian american de prin anii '70 că i-a cerut redactorului-șef să trimită pe-un anumit reporter în Europa, cu ocazia nu-mai-rețin cărui eveniment. ”Nu pot să-l trimit, e indispensabil aici”, zice redactorul-șef. Directorul mai propune încă două nume, același răspuns. ”Concediază-i imediat pe toți trei”, îi spune redactorului-șef. ”Nu am nevoie de oameni indispensabili la ziarul meu” :)) ). 

- ultima, dar cu siguranță nu și cea din urmă: am un om extraordinar lângă mine și niște prietene minunate. Sunt norocoasă cu ei. Vă iubesc, C., R, A. și R (alt R decât al doilea, desigur :D). Jupânului nu-i spun nimic, el nu-i cu declarațiile de amor în public and all that jazz :))

Și poate-oi mai avea și alte motive de mândrie, dar astea-s cele mai semnificative care-mi vin în cap. Și în același timp sunt nu doar mândră din sus-menționatele pricini, ci și foarte recunoscătoare :)