De un an încoace nu mă mai pot uita la cer și la stele cum o făceam odinioară. Pentru mine cerul a devenit locul unde ai plecat tu și spre care privesc fără țintă atunci când tot sufletul din mine te cheamă. Iar stelele sunt tot atâtea făclii care-ți luminează zborul în eternitate.
A trecut un an, mami.
A trecut un an, mami.
Un an! Încă mi se pare greu de crezut. Un an pe care l-am simțit până la os, un an în care am simțit cum mi se fărâmițează sufletul, un an în care m-am sufocat de multe ori de jale și regrete, și la capătul căruia ÎNCĂ nu pot să cuprind pe deplin cu mintea că n-am să te mai văd niciodată. Încă nu pot să asimilez realitatea asta.
Nu mai sunt aceeași, mami. Nu mai pot fi aceeași, nu după ce am aflat cât de definitiv și cât de dureros e ”niciodată”. Dar nici nu știu exact cine, sau ce-am devenit în ultimul an. Multe gânduri mi se învârt în cap, lovindu-se unele de altele ca niște fluturi bezmetici. Îmi vine să urlu de frustrare la gândul că nu am nicăieri înregistrată vocea ta. Nicăieri, mami. O voi avea pentru totdeauna în suflet și în amintire, e adevărat. Dar Doamne Dumnezeule, cât de mult mi-aș dori să te mai aud măcar o dată aievea...
Uneori, când sunt singură și mă sugrumă tristețea și dorul, te strig. Știu că mă auzi. Mi-aș da ani din viață să-mi mai poți răspunde.
Te simt în permanență lângă mine. Avem, chiar dacă asta le poate suna ciudat unora, o relație foarte apropiată. Și cum să nu fie așa? Tu privești direct în sufletul meu, iar eu știu că ești mereu cu mine și că-ți pot cere ajutorul pentru orice. O și fac, de altfel. Dau fuga la mama de fiecare dată când am vreo problemă. Asta nici moartea n-a putut lua. Mi te-a luat pe tine, dar mi-a lăsat dragostea ta. În inima mea vei trăi veșnic, iar într-o zi ne vom regăsi.
Am primit atâtea semne de la tine de când ai plecat... și sunt imens de recunoscătoare pentru fiecare dintre ele. Aș vrea să te visez, să-mi vorbești, măcar în vis să-ți mai aud glasul. Am avut câteva vise cu tine, dar au fost foarte scurte și vagi. Mi-aș dori să visez că mă ții în brațe și îmi povestești cum e sus la tine. Am încredere că ai să-mi apari, când ai să poți. Tu știi când va fi asta și cum e mersul lucrurilor acolo...
Nu mai văd să scriu de lacrimi, mami. Te iubesc, te rog să ai grijă de mine...
Postări
2 comentarii:
Dumnezeu sa o odihneasca in pace pe mama ta, Greta.Citindu-ti mesajul, am simtit de parca eu as fi "scris" despre aceasta durere. Maine 5 martie, se implineste un an de cand mama mea nu mai este...un an plin de lacrimi, un an de durere...inca nu imi revin, imi doresc sa ii vorbesc, sa o vad, sa ii simt mirosul de liliac... Iti inteleg durerea. In ultima saptamana din viata dansei am vizitat-o in tara unde locuia si am stat impreuna 5 zile in care am facut foarte multe poze si video cu dansa. Am plecat pe data de 25 februarie, iar pe 4 martie am fost chemata ca starea mamei nu era tocmai buna. Multumesc lui Dumnezeu ca am prins-o in viata, i-am vorbit despre planurile mele...ma dusesem sa stau cu dansa pana cand isi va reveni complet. De auzit stiu ca ma auzea, pentru ca incerca sa miste, dar nu putea vorbi, era conectata la aparate. Traiesc cu multumirea in suflet ca m-a asteptat, din cei 4 copii doar eu lipseam. La cateva ore dupa ce am ajuns, am pierdut-o... Scuza-mi postarea. G
Of, Doamne, de ce să-ți scuz postarea?? N-aș face altceva decât să te îmbrățișez și să stăm așa amândouă, unite de jalea de-a ne fi pierdut mama.
Eu n-am prins-o, am vorbit la telefon cu ea, cu numai câteva ore înainte de-a muri. Își pierduse coerența... spunea că vrea să vin să o ajut să se bage în pat. Și că trebuie să se ducă acasă.
Și eu n-am fost acolo cu ea când...
Dumnezeu să o odihnească pe mama ta. Sunt convinsă că simți și tu că e cu tine tot timpul. Le vom revedea, sunt sigură. Undeva, cândva...
Te îmbrățișez. Și mulțumesc pentru tăria de a-mi fi scris...
Trimiteți un comentariu