O experiență cu imigranți

Nu am povestit niciodată vreo întâmplare de-a mea cu refugiații / azilanții, pentru că nu am avut niciuna. Din fericire, se poate spune, dacă ne uităm la ce se petrece în unele orașe germane. Există și în Bayreuth un azil, la niciun kilometru distanță de blocul unde locuim. În opt ani am trecut de sute de ori pe lângă el, în drum spre un parc din apropiere. Nu mi-a fost frică niciodată, pentru că n-am avut motive. Oamenii se comportă normal, copiii joacă fotbal în curtea azilului, nu ne-a zis nimeni nimic și nu s-a uitat nimeni urât că eu purtam pantaloni scurți.

Din fericire (a doua oară când folosesc expresia asta într-un text despre imigranți musulmani; chiar sunt norocoasă), din fericire cum spuneam, nu urmează niciun ”dar” după ceea ce-am scris în paragraful anterior. Ba dimpotrivă, aș zice. 

Aflându-mă zilele trecute prin zona pietonală, m-a ”luat de nas” un miros de pâine coaptă. Curios lucru, nu e ceva ce-am pomenit pe aici până acum. M-am uitat în jur, adulmecând precum Jerry când punea Tom vreo capcană cu brânză și am identificat sursa: un cuptor aflat lângă o tarabă, unde un bărbat și o femeie, musulmani după înfățișare, erau în mod evident ocupați. Ea tocmai deschisese cuptorul și scosese o imensă tavă cu pâinici rotunde și rumene, care miroseau de m-aș fi băgat cu fața în ele mormăind satisfăcută. El, echipat cu mănuși, lua pâinicile și le așeza în niște coșuri mari puse pe tejghea. Între timp, în spatele lui, femeia începuse să frământe un aluat, cel mai probabil pentru un nou lot.

Mi-era peste putință să rezist aromei, așa că m-am apropiat să văd, vorba aia, ce se dă. Pâinicile rotunde care tocmai fuseseră scoase din cuptor erau cu stafide. Se mai găseau unele simple, și unele cu semințe. De asemenea, aveau și lipii, pe care le umpleau cu diverse amestecuri (din ce mi-am dat seama, brânză cu tot felul de ierburi sau sosuri). 

Prețul unei pâinici (mare cam cât palmele mele puse una lângă alta) era de... doi taleri. Așa scria, ”2 Taler”. M-a intrigat, după știința mea talerul nu se mai află în circulație (dar se poate să mă înșel). ”Doamna, doriți ceva? E proaspăt totul, făcut de noi, astea sunt calde!”. Mda, le-aș fi mâncat cu ochii :)) ”Vreți să încercați? Avem mostre pentru dumneavoastră!” și-mi arată o farfurie cu bucățele de pâine. Gust. Excelentă, fragedă, pufoasă, o adevărată pâine de casă cu aromă de stafide. Întreb, 2 taleri sunt 2 euro, nu? Da, mi se răspunde, cu un aer ușor jenat. Cumpăr. Vânzătorul îmi mulțumește de parcă i-aș fi cumpărat toată marfa. ”Poftă bună, sper să vă placă, vă mai așteptăm oricând!”. 

Pâinica a fost delicioasă. Atât de bună, că mi-a părut rău că luasem doar una. Sunt singură c-o să-i mai vizitez. 

Sigur, oamenii ăștia nu pot să fie din ”lotul” de refugiați ajuns în Germania anul trecut. Pentru a vinde produse făcute de tine ai nevoie de autorizații care nu-s tocmai ușor de obținut. Și omul vorbea bine germană, chiar dacă accentul era foarte puternic. Ei sunt, cel mai probabil, un caz fericit de integrare. Posibil este, chiar dacă nu are cum fi ușor. Și astfel de exemple sunt dătătoare de speranță și optimism.