Vinerea trecută, la Piatra Neamț fiind, m-am uitat la ”Românii au talent”. N-avusesem un motiv anume, doar din plictiseală, lipsă de chef de citit și n-am ce face. Mai comentam de unul, de altul, ne mai minunam, mai râdeam, de-astea.
Și apoi a apărut pe scenă o fetiță care... m-a făcut să-mi aduc aminte, nu cu tristețe, ci mai degrabă cu... nostalgie. Cu acel dor pe care nu-l poți defini, după ceva ce n-ai cunoscut niciodată.
N-aș putea să precizez ce m-a mișcat cel mai mult. Felul în care au cântat mama și fiica, ceea ce au transmis, emoțiile fetiței (care, totuși, s-a stăpânit admirabil pentru vârsta ei și a cântat extraordinar, dacă mă-ntrebați pe mine), dragostea aproape palpabilă dintre ele, privirile lor ochi în ochi, drăgălășenia celei mici, frumusețea piesei, nodul din gâtul lui Florin Călinescu și lacrimile abia reținute...
Cred că toate astea la un loc, de fapt.
Am înghițit și eu un nod și am zâmbit. ”În altă viață”, mi-am făgăduit, răspunzând unui gând nerostit.
La Mulți Ani pentru astăzi, doamnelor 🙂
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu