Mici bucurii (V)

N-am mai scris demult o postare din categoria asta - de mai bine de-un an, de fapt - deși bucurii, slavă Domnului, am avut. Nu s-a mai ”legat”, însă. 

1) De dimineață am fost la stomatolog pentru o nouă etapă de tratament - ”descoperirea implanturilor”, care până acum au fost ascunse sub gingie și de azi se află la suprafață, gingia urmând să se modeleze în jurul lor, exact ca la un dinte natural. Totul s-a vindecat cum trebuie, grefa de os e mulțumesc-bine, pfiu.

Procedura de azi, constând în principal într-o incizie & montarea unor bonturi de vindecare, a fost de scurtă durată (un sfert de oră) și absolut nedureroasă, eternă recunoștință cui a inventat anestezia. De fapt, chiar la asta mă gândeam mai devreme: cât de lipsit de stres a devenit mersul la dentist. Practic, pentru mine că stau la coafor sau că stau pe scaunul stomatologic a ajuns să fie cam același lucru - cu amendamentul că-n al doilea caz nu pot citi reviste, csf, n-ai csf. (Data trecută nu se pune la socoteală, era o situație mai specială 😃) Azi am ajuns inclusiv să râd în timp ce chirurgul înșuruba diverse chestii, pentru că taman îi spunea asistentei ceva amuzant.

Povestindu-i ulterior jupânului, cred c-am rostit de minimum cinci ori ”incredibil”.  Atât de ușor, de nedureros, de... confortabil, aș mai adăuga, deși sună cam ciudat. Incredibil, na c-o zic a șasea oară deja.

Mi-am adus aminte de primul meu tratament stomatologic serios (aveam 16 ani). Doctorul și-a făcut treaba foarte bine, plombele puse de el au rezistat ani în șir fără probleme, dar în lumina a ceea ce-a devenit azi stomatologia, ceea ce se întâmpla atunci ar putea fi clasificat drept o formă ceva mai modernă de tortură. Tratament de canal fără anestezie, are you kiddin' me? N-aș mai sta la așa ceva nici să-mi plătești greutatea mea în aur. 

Da, sunt recunoscătoare că trăiesc în vremurile astea 🙂

Acum aștept cuminte încă niște săptămâni și apoi urmează ”încoronarea”. 

2) Am bujori în vază, iuhuu. Cu parfum ei, bujorii. Poate părea un motiv banal de bucurie, dar dacă ați ști de când îmi doresc niște flori parfumate. Exceptând zambilele, eu n-am mai găsit aici flori cu parfum. Nici măcar freziile... Și oricât ar fi de frumoase, dacă nu miros a nimic îmi dau un sentiment ciudat, ca și cum ar fi o butaforie. 

Așa arată după cinci zile, au început să se ”treacă”, dar tot semeți sunt și au un parfum atât de frumos și de pătrunzător... Una-două îmi scufund nasul în ei, e aromaterapie în toată legea 🙂

3) Acel moment când o colegă apelează la tine să citești E-mail-ul pe care se pregătește să-l trimită clientului principal și-n care trebuie să-i explice faptul că a greșit (el, clientul). 

- Uită-te și tu, te rog, că tu ești mai diplomată, mânuiești mai bine cuvintele...

Reformulez puțin, send. Clientul răspunde în scurt timp și își pune reglementar cenușă-n cap, se scuză, anunță că va drege chifla.

Colega e nemțoaică. Iar eu acum câțiva ani abia dacă știam să dau bună ziua în germană 🙂

4) Dacă totul decurge după cum am plănuit, la sfârșitul săptămânii viitoare voi revedea un om care-a ajuns să însemne ceva pentru mine și care-mi lipsește destul de mult de-o bună bucată de vreme. Nu, nu pe Zubin...  dar tot mă bucură perspectiva.

Închei ziua de azi cu un surâs 🙂