Ce-mi place și ce-mi displace la mine (Blog Challenge 26)

Luna asta se împlinesc cinci ani de când am început leapșa-foileton și, absolut întâmplător, mai am 5 teme la care trebuie să răspund pentru a o încheia. Se poate anticipa așadar că în decursul acestui an o voi termina. Probabil. Nu știu sigur. Arrghhh... uite ce mi se ridică mingea la fileu pentru subiectul pe care urmează să-l abordez acum - ce-mi place și ce nu-mi place la mine. 

Mă gândesc să-ncep cu alea care-mi plac. Mai întâi desertul, vorba ceea.

Așadar, îmi sunt simpatică pentru că...

- sunt conștiincioasă. Învăț serios când e de învățat și muncesc de-mi sar capacele când e de muncit (apropo, cumpăr capace. Nu mai am niciunul, mi-au sărit toate în ultimele două luni ale anului trecut). 

- îmi place să citesc, să scriu și să ascult muzică clasică. Trei pasiuni fără de care nu cred că aș mai fi rămas întreagă la cap, cu toate țiglele pe casă și cu toate ceștile-n dulap (expresie tipic nemțească, echivalenta țiglelor noastre). 

-  am avut forța de a-mi asuma și determinarea de a depăși cu bine ceva ce pe multe femei ar îngenunchea definitiv: imposibilitatea de a avea copii. 

- când am simțit că am ajuns, cu adevărat, la capătul puterilor, nu m-am sfiit să caut ajutor de specialitate. Am făcut terapie timp de mai bine de șase ani, pentru a îndrepta urmările abuzurilor din copilărie, adolescență și prima tinerețe. Nu m-am ”reparat” pe deplin, însă cel puțin sunt funcțională și mă bucur de ce-mi oferă viața. 

- sunt o persoană devotată, atât în viața personală, cât și profesională. Cine ajunge să mă cunoască, știe că sunt ”de cursă lungă”, nu dau bir cu fugiții și nu umblu cu fofârlici și subterfugii.

Am cam terminat lista. Mă gândeam eu că-i destul de scurtă 🙄

Întorcând așadar foaia, îmi displace profund la mine faptul că...

- nu voi fi niciodată ceea ce-aș fi putut deveni dacă aș fi cunoscut iubirea necondiționată a familiei și n-aș fi trecut print-o serie de abuzuri sistematice timp de mulți ani de zile. Mai mult decât faptul că-mi displace, mă detest pentru asta. Cu mare plăcere mi-aș da reset, dacă ar fi posibil.

- nu pot să spun NU, motiv pentru care sunt deseori exploatată (la serviciu mă refer. În viața privată am reușit să ”cern” pe aceia care se foloseau de această slăbiciune a mea și-am rămas doar cu oameni buni, autentici și curați). 

- sunt o fricoasă. Nimeni și nimic n-a reușit să mă vindece de asta. Mi-e frică de orice, am nevoie în permanență de asigurări, de certitudini. Când nu le am - și de cele mai multe ori nu le putem avea, pentru că așa e viața - mă apucă instantaneu frica și panica. Explicația cică ar consta în faptul că ai mei nu mi-au dat niciodată sentimentul de siguranță. Chiar dacă e adevărat - și cred că e - asta nu mă face să mă simt mai bine. Și nici să devin mai rațională. 

- am o imaginație prea bogată. Îmi imaginez și-mi pictografiez mental mult prea mult. Visez prea multe.  Când realitatea nu e ca-n fanteziile mele, mă deprim. Adevăru-i că nu-mi trebuie mult să mă deprim.

- nu am încredere în mine absolut DELOC. Dacă mi se face un compliment, mă gândesc mereu că interlocutorul încearcă doar să fie amabil. Dacă am o reușită, mă minunez foarte tare.  N-am curaj să-ncerc nimic nou sau să mă avânt pe cărări necunoscute. Teama că voi da greș e paralizantă.

No, basta. Am pus câte cinci din fiecare, să nu se spună că nu-s imparțială 😕 Deși cea de-a doua listă ar ieși cu siguranță considerabil mai lungă, dacă mi-aș pune mintea.