În prima săptămână a anului am avut liber (după ultimele două luni, era și timpul să mă curăț un pic la creieri, altminteri nu doar că ajungeam să dau bună ziua pițigoilor, ci probabil că aș fi dezbătut cu ei spinoasa chestiune a Brexit-ului). O săptămână care a trecut ca o clipă, deși n-am făcut nimic ieșit din comun.
De fapt, tot ce-am făcut a fost să fim împreună. Ceea ce de fapt reprezintă firescul, dar pentru noi a devenit o abatere de la cotidianul pe care de doi ani și jumătate ni-l petrecem singuri, la câteva sute de kilometri unul de altul.
Ne-am plimbat prin Hamburg, am ajuns pentru prima dată la Filarmonica inaugurată acum doi ani și deja devenită celebră (Elbphilharmonie), am revăzut marea (Ostsee - Marea Estului), am gătit împreună, am vorbit... în rezumat, am trăit ca un cuplu normal. În fond nimic deosebit, dar nici n-am știut cum a trecut timpul. Doar pentru că am fost împreună.
M-am întors cu inima cam grea. Relația la distanță e ceva dificil, provocator, uneori chinuitor. Înveți multe despre tine, despre voi, despre cum să trăiești cu jumătate de inimă la tine și cealaltă la sute, sau poate mii, de kilometri. E adevărat că noi avem ceva experiență în privința asta - primii noștri doi ani împreună au fost ”la distanță”, eu în România și el aici și ne vedeam la câteva luni) - dar privind în urmă, am senzația că atunci a fost parcă mai ușor. Posibil pentru că eram mai tineri și, la 20+ de ani, percepi altfel lucrurile. La aproape 40 însă, parcă altfel se vede... e mai greu, mult mai greu.
Poate-o să scriu cândva un articol mai amplu despre relațiile la distanță (despre care multă lume nu consideră că ar avea vreo șansă). Nu că aș avea de dat lecții. Dar aș vrea să arăt că o astfel de relație poate fi una reușită și că, dacă-ți găsești omul tău, merită cu prisosință. De fapt, e impropriu spus ”merită” - este un dar, unul care-ți aduce fericirea, cu toate asperitățile care vin împreună cu el. Cu toate nopțile petrecute în compania unui pluș pe care ți l-a dăruit ”la începuturi”, cu toate serile în fața televizorului, cu toate că verifici de zeci de ori telefonul în așteptarea unui SMS, doar pentru a ți se umple inima de bucurie și recunoștință când îl primești și afli că el e bine.
Da, fericirea e uneori un SMS. Ori, cum atât de frumos spun Al Bano și Romina - ”una telefonata non aspettata, la felicità” 🙂
Mi-e dor.
... să trăim iar în aceeași casă.
... să luăm micul dejun împreună (ok, asta nu se întâmpla nici înainte prea des, din motive de orare diferite, dar sâmbăta și duminica tot o făceam).
... să nu mă mai întâmpine o casă goală când vin după 8-9 ore de muncă.
.... să-i aud pașii pe scări și cheia băgată în ușă.
.... să ne ciondănim (ei, da, evident că se mai întâmplă și asta. Mai ales când yours truly irosește o splendidă ocazie de-a tăcea 🙄).
... să-l știu la 2 metri distanță, nu la sute de kilometri.
... să mergem împreună la cumpărături.
... să ne apostrofăm din spatele ușii de la baie (închise) - hai, dom'le, mai stai mult?
... să adorm și să mă trezesc lângă el.
... și de altele, multe altele.
Avem speranțe.
Mai e un pic 🙂🙂🙂
Postări
8 comentarii:
Nu te supara Greta, dar m-am intrebat de ce acceptati viata asta "despartita". Intelegeam, cind era Musiu Sarl si erai incintata de job, cu toate greutatile. Dar dupa aceea? Cind serviciul a devenit extenuant, sefa infecta, iar recompensele aproape inexistente? Era de vina faimoasa ta neincredere in propriile capacitati? Cu experienta pe care ai dobindit-o, incearca totusi altceva daca modul de viata actual nu te mai satisface. Bafta, tin pumnii! Jual
Stiu cum e. Am trait experienta vreo 10 ani. Asta daca ii socotesc doar pe cei in care eu eram intr-o tara si el in alta,nu si pe cei petrecuti in orase diferite. Doar ca eu nu eram chiar singura. Aveam si fata si pisica. Aglomeratie mare :D In toti anii astia am devenit experta in reparat WC-uri, schimbat chiuvete si ce se mai face intr-o casa. Acum ne-am adunat la casa noastra de cativa ani si ne-am reobisnuit sa fim impreuna.
Felicia
Sunt convinsa ca e extrem de greu, dar banuiesc ca merita: oportunitate professionala pentru sotul tau, salariu bun, posibilitatea achizitionarii unei locuinte, etc.
Bine ca nu mai e mult :) stay strong!
Să îți devină speranțele realitate! Te pup!
Nu mă supăr deloc :) Nu din cauza job-ului meu am rămas până acum și nici a lui Musiu Șarl - oricât de mult aș fi ținut la el, n-ar fi reprezentat un factor de decizie într-o asemenea problemă.
Motivul a avut legătură cu tipul de contract al soțului , care, fiind pe perioadă determinată (fie ea și măsurată în ani), reprezenta un risc. N-am avut curaj să renunț la serviciul actual până când nu ”stăm” pe niște piloni mai solizi :) - ceea ce, sperăm noi, se va întâmpla în perioada următoare.
Eu am fost foarte mândră de mine când am schimbat un bec :))) La performanțe gen reparat toaleta sau schimbat chiuveta n-aș îndrăzni să mă aventurez...
Exact așa cum spui, Elena :) și da, suntem încrezători că nu mai e mult... Te îmbrățișez :)
Mulțumesc, nădăjduiesc din suflet :)
Trimiteți un comentariu